Pădurea mustea de
umezeală. Alunecând cu picioarele goale pe rădăcinile de pe care ploaia
înlăturase pământul, un copilandru cam zdrenţăros se îndrepta spre coliba
vânătorului regal Cheong-so, străduindu-se să nu piardă câteva ciuperci pe care
le adunase într-un coş.
Kim Cheong-so nu era chiar vânător regal în adevăratul sens
al cuvântului, sarcina lui fiind doar de a pune capcane pentru vânatul care
ajungea pe masa regelui. Locuia împreună cu mama lui, bătrâna Go, la marginea
pădurii. Nevasta îi murise cu mulţi ani în urmă, aşa că o luase pe bătrână să
îl ajute să-l crească pe micuţul Mae-ja, fiindcă în primii ani de viaţă copilul
se dovedise plăpând şi bolnăvicios.
Acum Mae-ja avea zece ani, era destul de cuminte şi îngrijea
de gospodărie după puterile lui, însă era evident – atât pentru bătrâna Go, cât
şi pentru Cheong-so – că micuţului îi lipseşte ceva: îl surprindeau dansând
fără muzică, improvizând cântece şi poezii, compunând poveşti pe care i le
spunea bunicii cât o ajuta la treburile casei sau stând visător şi admirând
natura. Adesea desena cu beţişoare în ţărână, forma mozaicuri din pietricele
culese de la pârâu şi modela diverse figurine din lut. Toate aceste înclinaţii
artistice îl îngrijorau pe Cheong-so, însă şi mai tare îl frământau alte apucături
ciudate ale copilului: Mae-ja născocea limbi străine şi semne care reprezentau
cuvinte!
De aceea, ajungând acasă cu ciupercile, copilul surprinse o
discuţie între tatăl şi bunica lui:
- Ţi-am mai zis de atâtea ori că îi seamănă leit maică-sii!
La ce te aşteptai? Doar aşchia nu sare departe de trunchi! Dacă te-ai legat la
cap, trebuia să te aştepţi să te şi doară, nu?... Ce-o să facem cu copilul
ăsta? De-acum creşte, n-o să-l mai putem ţine mult timp aici, izolat de lume!
- Şi ce să-i spunem? Mamă, ştii bine că am promis să-l
ocrotesc…
Lângă uşă,
Mae-ja se oprise uimit de tonul vocilor: de ce părea bunica supărată pe el şi
de ce era tata atât de necăjit?
Simţi brusc o povară apăsându-i umerii firavi. Picioarele i
se afundară în noroiul cleios, iar mâinile începură să-i tremure.
Glasul lui Cheong-so se auzi din nou:
- Copilul are nevoie să fie dat la învăţătură, iar eu nu sunt
decât un om de rând… Cum să fac să-l dau la şcoală? Mi-e şi teamă… Chiar dacă
aş reuşi cumva – prin graţia Luminăţiei-sale -, ar însemna să-l expun pe
Mae-ja… Şi nu pot risca să se afle tot adevărul!
Ploaia se îndesea din nou. Picăturile de-acum biciuiau
obrajii palizi ai copilului.
- … El ia totul ca pe o joacă… - spunea Cheong-so. Iar dacă
se va afla printre alţi copii… tocmai din joacă le poate dezvălui ce ne-am
chinuit noi până acum să ascundem!
- Cheong-so, uiţi un lucru: nu mai e mult – poate doi, trei
ani – până ce o să înceapă să se transforme. N-ai să mai ai cum să pretinzi că
este altceva decât e! El încă nu înţelege, însă în curând va vedea că nu e ca
toţi oamenii – şi…
- Crezi că nu ştiu toate astea?! Nu trece zi în care să nu mă
întreb de ce mi-am luat un asemenea angajament – cu riscul vieţii!?
- Da. Nu te poţi împotrivi destinului. Are o fire de artist,
la fel ca mama lui… Oare chiar ar fi fost o tragedie dacă ar fi urmat legea
ţării?! Ar fi avut o viaţă chiar atât de rea?! Măcar ar fi făcut ce îi place,
ar fi trăit bine, iar noi nu am fi avut răspunderea asta!
- Ca femeie, ca mamă, mă aşteptam să o înţelegi, să o compătimeşti…
- Am înţeles-o şi am compătimit-o, dar gândeşte-te că singură
şi-a ales drumul ăsta! Nimeni nu a silit-o. Trebuia să îşi asume alegerea
făcută şi să ştie ce s-ar întâmpla dacă ar avea un copil… Pe de altă parte, nu
avea dreptul să-ţi ceară ţie să te înhami la aşa ceva, să porţi povara
greşelilor ei!
- Dar ce vină avea copilul?!
- Nu ştii cum se spune? Copiii poartă păcatele părinţilor.
Fireşte că n-are nicio vină Mae-ja – şi crede-mă că ţin la el ca şi cum mi-ar
fi nepot cu adevărat -, însă nu putem evita la nesfârşit ca taina originii lui
să iasă la iveală!
- Nu! Asta nu trebuie să se întâmple! Vrei să murim cu
toţii?!
Copilul scăpă coşul din mână, complet năucit. Nu înţelegea
despre ce femeie e vorba, însă auzise că nu îi era cu adevărat nepot bătrânei
Go şi că aceasta – ca şi Cheong-so – putea muri din cauza lui!
Genunchii îi cedară – se lăsă încet să alunece în noroi. Stropii
de ploaie spălau lacrimile ce i se scurgeau din ochii mari… Apoi parcă îi
amorţi mintea.
În seara aceea Mae-ja dispăru. Degeaba îl căută Cheong-so
prin pădure. Norii acopereau luna, aşa că era beznă. Cum ploaia îi tot stingea
felinarul, mergea mai mult pe bâjbâite. Urmele se pierdeau în întuneric, iar
dacă Mae-ja trecuse şi prin pârâu… Cheong-so merse o vreme de-a lungul apei,
însă noaptea nu avea cum să dea de copil.
Era disperat. La început, văzând că nu mai vine, se temuse să
nu fi păţit ceva. Dar mai târziu găsise ciupercile răsturnate şi urmele de
noroi de lângă uşă
– şi realizase cu groază că Mae-ja trebuie să fi auzit discuţia. Nu ştia ce
să-i spună când avea să-l găsească, însă nu-l mai putea amăgi: era nevoit,
într-un fel sau altul, să-i dezvăluie tot adevărul.
Palanchinul regal făcea popas la marginea pădurii, nu departe
de drum. Majoritatea gărzilor stăteau de pază, iar restul primiseră permisiunea
să coboare la pârâu să se răcorească.
Era a doua zi de când încetaseră ploile, iar astronomii
regali prevedeau o perioadă de secetă. Deocamdată însă vremea se arăta
prietenoasă: soarele sclipea vesel printre copaci şi Luminăţia-sa hotărâse să
îl viziteze pe guvernatorul Han pentru că i-ar fi plăcut să meargă la vânătoare
împreună. Desigur, aveau să li se alăture şi alţi curteni, însă guvernatorul se
pricepea cel mai bine să organizeze o vânătoare – şi se ştia bine că
dintotdeauna fusese o gazdă minunată. În plus, doamna Guk-hwa, soţia
guvernatorului, se înrudea cu familia regală şi copilărise împreună cu prinţesa
Jin-ju, sora Luminăţiei-sale.
Acum femeile luau ceaiul în marele palanchin regal, în timp
ce bărbaţii ieşiseră să discute strategii politice, iar copiii se jucau mai sus
de pârâu.
La treizeci şi doi de ani, Wang Jin-ju arăta încă destul de
tânără, cu un ten fin şi catifelat şi un zâmbet cald - deşi nu era fericită. Fusese
măritată la doar şaisprezece ani cu ministrul Kang, un bărbat pe atunci în
floarea vârstei, de care în scurt timp se îndrăgostise. Când pasiunea era în
toi se considerase nemaipomenit de norocoasă, iar după câteva luni rămăsese şi
însărcinată. Însă trupul ei nu fusese destul de rezistent şi din păcate nu
putuse să ducă sarcina până la capăt. Se simţise copleşită, dar soţul ei o
consolase şi nu după multă vreme o a doua sarcină îi readusese pe chip
fericirea. Deşi născut în chinuri cumplite, micuţul atât de dorit era raza de
lumină a căminului lor. Acum, când aveau un moştenitor, puteau să aştepte
liniştiţi ca Cerurile să îi trimită un frăţior sau o surioară.
Şi aşteptările păruseră să le fie răsplătite: când băiatul
urma să împlinească doi ani, medicii curţii îi confirmaseră prinţesei Jin-ju că
era din nou însărcinată. Iar de data aceasta nu mai avea motive să se teamă că
ar putea exista probleme.
Însă destinul se dovedise crud încă o dată: într-o zi, pe
când soţul ei, Nam-hae, se juca în grădina Palatului cu băieţelul, un copac
putred crăpase şi se prăbuşise peste copil, strivindu-l. Ministrul Kang se
aruncase să-l apere, dar prea târziu – fusese şi el lovit – şi nu reuşise să
îşi salveze fiul. În plus, în urma accidentului devenise incapabil de a mai
procrea – iar prinţesa Jin-ju, zguduită până în pragul nebuniei, pierduse şi
cea de a treia sarcină. Din momentul acela totul se schimbase: relaţia se
răcise, măcinată de frustrări. Ministrul Kang începuse să bea şi să caute
plăceri pasagere, fără a reuşi să scape vreo clipă de coşmarul neputinţei şi al
unei vinovăţii care îl tortura zi şi noapte. Prinţesa Jin-ju se întărise în
durerea ei, neavând altceva mai bun de făcut decât să se dedice copiilor
fratelui ei, regele Go-shin, în încercarea de a fi mătuşă dacă nu putea fi mamă
– cu atât mai mult cu cât regina murise dând naştere Prinţului moştenitor, iar
Luminăţia-sa nu căutase să se recăsătorească, ci se mulţumise cu compania
concubinelor regale – care, la rândul lor, îi dăruiseră câţiva fii şi fiice.
De fapt Prinţul moştenitor se dovedea a fi o mare dezamăgire
pentru tatăl şi mătuşa lui: era ipohondru, îngrozitor de egoist, crud cu
oamenii şi animalele şi vădind dispreţ faţă de toţi cei din jurul lui. De aceea
Luminăţia-sa avea mari strângeri de inimă la gândul că flăcăul acesta era cel
care se cuvenea să îi urmeze la tron. Mai degrabă ar fi văzut un succesor demn
şi chibzuit în Deok-shin, fiul concubinei Yi Chun-mi. Totuşi se ferea să îl
favorizeze făţiş fiindcă ştia că l-ar fi expus urii concubinelor care luptau pentru
putere – şi mai ales urii Prinţului moştenitor. Poate dacă ar fi fost mai mare
nu ar fi avut nevoie de atâta protecţie, dar Deok-shin abia urma să împlinească
paisprezece ani, vârstă la care nu ştii în cine să ai încredere, vârstă a
întrebărilor şi a riscurilor fără fundament. Ca să îl ştie în siguranţă,
Luminăţia-sa tocmai îi propunea guvernatorului Han să îl crească împreună cu
fiii lui, departe de intrigile de la Palat. În acelaşi timp, prinţesa Jin-ju îi
împărtăşea doamnei Guk-hwa temerile ei în legătură cu viitorul Prinţului
moştenitor, a cărui purtare nu dădea semne de schimbare în bine.
- Eşti norocoasă că ai asemenea copii, Guk-hwa. Uneori mă
întreb dacă nu cumva eu am fost de vină că a crescut aşa. Poate m-am arătat
prea îngăduitoare, poate mi-a fost prea frică să nu-l pierd şi pe el…
- Nu ai fost singura care s-a ocupat de el. Nu ar fi corect
să îţi asumi numai tu responsabilitatea greşelilor lui. I s-a oferit totul şi
nu ştie să deosebească binele de rău. Ar trebui – acum, când e destul de mare –
să fie lăsat să se descurce pe cont propriu în faţa unor greutăţi reale.
- Şi dacă… Dacă aşa e el? Dacă nu se va schimba?
- Atunci cu siguranţă vei şti că nu a fost vina ta: răul din
fire n-are leac. Deşi… oare cui i-ar putea semăna? Luminăţia-sa, cu excepţia
unor slăbiciuni lesne de înţeles, a fost mereu un om drept, generos, cu
dragoste de ţară. Iar regina
– fie-i numele binecuvântat – era o făptură blândă, dulce, iubită de popor…
M-aş fi aşteptat ca fiul lor să moştenească cele mai frumoase calităţi ale
părinţilor!
Doamna Han nu era o femeie reţinută. Avea o îndrăzneală
înnăscută – pe care ştia totuşi să o îmbine cu prudenţă şi diplomaţie dacă era
cazul. Nu considera însă că ar fi necesar să-şi ascundă gândurile faţă de
verişoara ei, de care se simţea legată şi pe care îşi dorea să o ajute ca o
soră mai mare. Putea să profite de ocazie ca să îi dea sfaturi pornite din
experienţa ei de mamă a patru copii de care era mândră: trei băieţi şi o fată
care o umpleau zi de zi de bucurie, de satisfacţie – dacă nu i-ar fi avut, cine
ştie dacă nu ar fi fost la fel de nefericită ca Jin-ju?
Nu fusese niciodată una din acele frumuseţi apreciate la
Palat – genul de prinţesă delicată ca un bibelou de alabastru. Avea faţa lată
şi trupul voinic ca o ţărancă. Nu era grasă, însă părea bărbătoasă – şi prea
isteaţă ca să îşi găsească uşor pretendenţi. Mama ei – dezamăgită că nu îi
fusese dat să aibă o fiică drăgălaşă şi supusă – se înverşunase să îi caute un
soţ care să o “îmblânzească”. Şi apăruse Han Jang-ja – până atunci ambasador în
China – bărbat chipeş, cu pregătire militară, inteligent, ferm, bun
organizator, neîntrecut vânător, bine văzut la Palat, pe cale să fie numit
guvernator… Mai fusese însurat de două ori, dar prima soţie suferise de o boală
de inimă, iar cea de-a doua murise de friguri, aşa că acum avea nevoie de o
femeie zdravănă care să îi nască fii sănătoşi. Wang Guk-hwa părea alegerea
perfectă: era tânără, puternică, deşteaptă, nu chiar urâtă… şi provenea din
familia regală. Nu-şi făcea probleme că nu ar putea să o stăpânească. Mai ales
că – odată cu numirea în funcţie – avea să locuiască departe de Palat, într-un fort destul
de izolat – unde el lua toate hotărârile.
Când fusese anunţată că urmează să se mărite, Guk-hwa se
revoltase. Însă apoi, cunoscându-l pe Han Jang-ja, simţise o atracţie stranie –
ca o provocare. Dacă ar fi fost un bărbat slab sau fără prea multă minte i-ar
fi fost scârbă de el. Dar acesta era un om copt, trecut prin multe, iar felul
lui de a o privi de sus, indiferent, o aţâţa. O făcea să îşi dorească să îl
cucerească. Prin urmare renunţase la planul de a ameninţa că se sinucide dacă e
forţată să se mărite – şi începuse să îşi facă alte planuri. Nu putea – şi nici
nu ar fi vrut – să-l seducă prin frumuseţe. În schimb întrevedea un duel al
minţilor sclipitoare şi al voinţelor de fier.
Însă aşteptările îi fuseseră înşelate: Han Jang-ja nu era
genul de bărbat care să “îşi piardă timpul” discutând cu o femeie. O ţinea mai
mult închisă în casă, simţindu-se dezgustat dacă ea făcea crize de furie şi
ignorând-o complet dacă adopta o atitudine de orgoliu rănit. În primul an de
căsnicie ea, aproape îndrăgostită, se îndârjise să îi atragă atenţia. Apoi,
încetul cu încetul, iritarea constantă
o făcu să renunţe. Dezamăgită de el – dar şi de propriul ei eşec – se străduise
să se consoleze dedicându-se exclusiv copiilor – care veneau unul după altul.
Cu timpul, guvernatorul Han ajunsese să o aprecieze pentru devotamentul ei
matern şi pentru educaţia pe care le-o dădea copiilor. Însă interesul lui venea
prea târziu.
Trecuseră şaisprezece ani de când se căsătoriseră, iar
sentimentele ei faţă de el se răciseră cu desăvârşire. Îl respecta, dar nu-l
iubea. Şi conştientiza cu durere că tragedia vieţii ei era de a nu fi cunoscut
niciodată dragostea. Acum nu l-ar mai fi putut iubi, oricât s-ar fi arătat el
de binevoitor şi tandru. Şi nici nu era genul de femeie care măcar să ia în
calcul ideea de a avea o relaţie de intimitate cu un bărbat care să nu fie
soţul ei – pe de altă parte, nici nu cunoscuse vreunul care să aibă mai multe
calităţi decât el. Îşi dorea în schimb să semene cele mai nobile sentimente în
copiii ei.
Cel mare, Seung-ja, avea acum cincisprezece ani şi era
destinat unei cariere militare. Inteligent, curajos, dar şi prudent, loial şi
hotărât, era urmaşul pe care şi-l dorise dintotdeauna guvernatorul Han. Din
punct de vedere fizic semăna mai mult cu mama lui: ochii mari, de nuanţa
castanelor coapte, aveau o privire caldă, însă denotau totodată forţă,
siguranţă şi stabilitate. Era deja lat în umeri, rezistent – deşi corpul îi era
de-abia în formare. Tatăl lui era mândru că Seung-ja dovedea toate aptitudinile
necesare pentru a deveni în viitor un strălucit comandant de oşti.
Al doilea născut, Pak-shik, avea paisprezece ani. Deşi mai
puţin puternic decât Seung-ja, era destul de înzestrat pentru a fi un bun
militar – şi totuşi nu ar fi vrut să îşi urmeze fratele în armată. Avea un
spirit pacifist, blând, împăciuitor, detesta violenţa şi îşi concentra energia
asupra studiului. Îi plăcea mai mult să citească, să înveţe, aşa că toată lumea
bănuia că o să ajungă un mare cărturar, eventual un bun diplomat – dacă avea
să-l intereseze politica. În acest sens se bucura de sprijinul mătuşii sale,
Prima Doamnă de la Cancelaria regală.
Doamna Han Nun-geum, singura soră a guvernatorului, era
varianta lui feminină: sclipitoare, dar pragmatică - în stare de orice pentru
a-şi atinge scopurile. În afară de ea, Han Jang-ja mai avea doi fraţi mai
tineri, ambii ofiţeri la Curte: Han Dong-ja slujea la Biblioteca regală, era însurat
şi avea şi el trei copii – un băiat şi două fete; iar Seung-jin făcea parte din
Departamentul de securitate şi protecţie şi din garda Prinţului moştenitor.
Personalitatea calmă, înclinată spre cunoaşterea profundă a
tradiţiilor, a unchiului Dong-ja, se regăsea în firea lui Pak-shik – în timp ce
fratele lui de treisprezece ani, Jang-shik, semăna cu unchiul Seung-jin în
adolescenţă – numai că asemănarea nu era decât de ordin fizic: dacă Han
Seung-jin fusese un băiat impetuos, dornic de afirmare în plan militar,
Jang-shik era un flăcăiaş visător, talentat la pictură şi poezie. Fuseseră
nevoiţi să se împace cu gândul că vor face din el un artist – la urma urmei era
şi aceasta o poziţie onorabilă, la care râvneau mulţi.
Deşi îi împărtăşea interesul pentru artă – arătându-se deja,
la doisprezece ani, iscusită la pictură şi la muzică - , sora lui, Jang-mi, era
mai apropiată sufleteşte de Pak-shik. Lui îi cerea sfatul, în el avea mai multă
încredere, ştia că la el va găsi înţelegere. Jang-shik, cu toate că era
sensibil şi intuitiv, se închidea adesea într-o lume a lui, părea străin de tot
ce îl înconjoară şi prea puţin comunicativ. Prefera să se exprime prin
creaţiile sale decât să vorbească. În timp ce picta, privirea ochilor lui de
culoarea oţelului, cu gene lungi şi negre, parcă trecea prin oameni şi prin
lucruri, iar buzele lui trandafirii murmurau cuvinte doar de el ştiute. Jang-mi
era capabilă să îi aprecieze măiestria şi realiza că nu ar fi putut niciodată
să ajungă la nivelul lui: îi urmărea timid lucrările şi încerca să le
desluşească sensurile ascunse.
Fata era tot ce nu fusese mama ei în tinereţe: întruchiparea
graţiei şi gingăşiei, de o frumuseţe dulce, dublată de blândeţe şi modestie. Doamna
Guk-hwa spera să îi găsească un soţ potrivit, astfel încât mezina să nu sufere
aşa cum suferise ea. Îşi şi făcuse o listă de posibili candidaţi, însă dorea
să-i ceară sfatul prinţesei Jin-ju, care îi cunoştea mai bine.
Primul era Kang Nam-wol, fratele ministrului Kang – un bărbat
încă tânăr, puţin trecut de treizeci de ani, renumit pentru înfăţişarea lui,
educat, cu o poziţie destul de bună la Curte – căci lucra şi el la Biblioteca
regală, împreună cu Han Dong-ja. Nu se însurase încă – aparent din cauza unei
decepţii sentimentale – suferită cu mult timp în urmă. Totuşi doamna Guk-hwa se
gândea că dacă ar cunoaşte-o pe micuţa ei Jang-mi, sigur nu i-ar putea rezista.
Al doilea “candidat” era generalul Choi: bărbat falnic,
curajos, căruia i se dusese faima de om drept şi de onoare – în ciuda faptului
că era fratele ministrului Choi şi al Primei Doamne de la bucătăria regală,
despre care se ştia că sunt oameni meschini, puşi pe îmbogăţire, cu care
doamnei Guk-hwa nu prea i-ar fi plăcut să se înrudească.
Iar al treilea era nimeni altul decât Deok-shin, fiul regelui
cu concubina Yi Chun-mi, giuvaier nepreţuit al sufletului prinţesei Jin-ju – un
băiat de o nobleţe deosebită, însă care se afla în veşnic pericol din cauza
poziţiei sale favorizate la Curte.
- Sincer, Guk-hwa, nu ţi-ai putea dori un ginere mai bun
decât Deok-shin. Numai că mă îngrijorează intenţiile fratelui meu. Dacă s-ar
întâmpla ceva cu Prinţul moştenitor – în ciuda protecţiei ieşite din comun de
care se bucură -, lucru deloc imposibil, dat fiind că şi-a făcut mulţi duşmani
deja…, toată lumea ştie că Luminăţia-sa ar da imediat un edict regal prin care
să-l numească pe Deok-shin succesor oficial! Asta mă face să mă tem tot timpul
pentru viaţa lui! – spuse prinţesa Jin-ju.
Dădu deoparte perdelele palanchinului şi se uită spre pârâu –
deşi de la distanţa aceea nu putea distinge mare lucru. Vara ei zâmbi.
- Îl iubeşti ca o mamă… Vezi, de asta mi-ar plăcea ca băiatul
ăsta… Nu ar fi frumos ca peste câţiva ani să ne încuscrim?
- Tu ţi-ai dori ca Jang-mi să trăiască la Palat, în mijlocul
intrigilor de Curte?! Ba, mai mult decât atât, să se supună riscurilor de a
ajunge la un moment dat regină?!
Poate alţii ar râvni la această poziţie, dar tu, care ai crescut la Palat şi
ştii cum e, ai vrea asta pentru ea?! Eu, dimpotrivă, aş face orice ca să-l scot
pe el din lumea aceea!
- Oricum… Deok-shin e încă un băieţandru, iar eu aş prefera
un bărbat pentru copila mea… Un bărbat care să îi poată oferi protecţie.
Suficient de matur ca să aibă experienţă de viaţă – şi destul de tânăr ca să se
bucure de dragoste încă ani buni… Oare n-ar fi mai potrivit cumnatul tău?
- Nam-wol? Dar Nam-wol n-ar accepta să se însoare!
- De ce nu?
- S-ar zice că spiritul lui a rămas prins în ghearele unei
iubiri imposibile.
- De fapt ce i s-a întâmplat?
- Da, la vremea aceea tu deja părăsiseşi Palatul – probabil
nu ai auzit: a fost un întreg scandal… Însă numai el ştie ce s-a întâmplat cu
adevărat.
- Când a fost asta?
- Cred că acum vreo unsprezece ani. Ce mi s-a părut mie
straniu a fost că fratele meu nu a luat măsuri mai aspre, conform legii, ci a
lăsat focul să se stingă de la sine.
- Ce vrei să spui?
- … Să fi ştiut oare mai multe decât noi? O fi fost implicat
în vreun fel? N-am putut să-l întreb.
- Stai puţin… Spui că scandalul a avut legătură cu
Luminăţia-sa?!
- Da… Eu una nu am îndrăznit să mă bag, însă am surprins discuţii
între servitoare, doamne însoţitoare şi chiar doamne de rang mai înalt de la
Palat.
- Şi te încrezi în zvonuri şi bârfe?
- Nu prea – totuşi măcar un sâmbure de adevăr trebuie să
existe… Ţi-o aminteşti pe concubina Kim? O fată mai tânără decât noi, care
studia să devină doamnă însoţitoare, dar fratele meu a hotărât să şi-o facă…
- Concubină. Da… Kim Mun-hwa, nu-i aşa? Fata aceea cu ochii
precum chihlimbarul, care cânta şi dansa ca o zeiţă?!
- Da, Mun-hwa. Crescuse şi se făcuse frumoasă… Avea un ten minunat
care bătea în auriu… şi ochii aceia imenşi, neobişnuiţi…, gura mică, glasul
melodios… Iar graţia oricărei mişcări pe care o făcea era uluitoare… Şi părul…
Părul acela incredibil de des şi mătăsos, care în lumina soarelui căpăta nuanţe
castanii… Era deosebită. A mai avut fratele meu concubine frumoase, însă ea
ieşea în evidenţă. Pentru că…, pe lângă toate calităţile ei fizice, era
modestă, părea să-şi ştie locul şi nu râvnea putere…
- De ce vorbeşti despre ea la trecut? A murit?
- Nu ştiu. A… dispărut. Nici în ziua de azi nu înţeleg cum,
dar a reuşit să fugă de la Palat.
- Să fugă?! Dar de ce să fugă?
- Da, cu toţii ne-am pus aceeaşi întrebare. Nu părea
nefericită, fratele meu ţinea la ea… E adevărat că… în ultima vreme
servitoarele spuneau că au văzut-o palidă şi preocupată, că nu mai cânta, nu
mai picta… Stătea închisă în odăile ei sau se plimba singură prin grădină,
îngândurată… Erau momente când arăta ameţită, însă refuza să primească vreo
infirmieră să îi ia pulsul. Şi începea să se răspândească zvonul că poate o fi
însărcinată…
- Iar Luminăţia-sa nu a…
- Sunt sigură că zvonul a ajuns şi la urechile fratelui meu –
şi m-am mirat că nu a făcut nimic pentru a-l confirma sau infirma. Şi nici nu a
dat semne de bucurie – nici măcar nu s-a dus la ea! Le vizita mai degrabă pe
surorile Yi. Chun-mi oricum era una din favoritele lui, mai ales că îi născuse
deja un fiu, iar în perioada aceea fusese ridicată la rang de concubină şi sora
ei, Chun-ju. M-am întrebat în sinea mea dacă nu cumva Mun-hwa o fi fost geloasă
pe Chun-ju. Cu atât mai mult cu cât ele copilăriseră împreună şi fuseseră
prietene. Asta i-ar fi explicat oarecum comportamentul, nu?
- Posibil…
- Oricum, nimeni nu a dat foarte multă importanţă la vremea
aceea acestor detalii – decât după ce a dispărut. Fireşte că dispariţia ei a
pus sub semnul întrebării eficienţa Departamentului de securitate şi protecţie,
au căzut câteva capete, mulţi soldaţi şi ofiţeri fiind aspru pedepsiţi. Totuşi
mi s-a părut straniu că fratele meu nu a ordonat să fie trimise patrule de
căutare. Ceea ce mă face să cred că a avut motivele lui să considere că e mai
bine să nu fie găsită…
- Şi ce legătură are Kang Nam-wol cu toate astea?!
- În timpul torturii, câţiva soldaţi şi nişte servitoare au
spus că li s-a părut că zâresc în câteva rânduri un bărbat în preajma
apartamentelor concubinei Kim. Iar după descriere… acesta părea a fi Nam-wol! Însă
niciunul din cei interogaţi nu a fost în stare să declare cu siguranţă că e el.
Ca să nu-l pună într-o situaţie umilitoare – ţinând cont de faptul că era vorba
despre fratele soţului meu -, Go-shin l-a chemat să-i vorbească între patru
ochi. Presupun că o fi negat că ar fi fost implicat… sau o fi dat vreo
explicaţie satisfăcătoare… Cert e că a ieşit cu reputaţia nepătată din toată
povestea asta: fratele meu nu l-a pedepsit în niciun fel. Şi totuşi…
- Şi totuşi…? Ai motive să crezi că a avut o relaţie
clandestină cu Mun-hwa?
- De atunci nu a mai fost acelaşi. Multă vreme a fost trist,
îngândurat… Se citea suferinţa pe chipul lui. Eu cred că şi acum suferă, doar
că şi-a pus o mască de răceală şi duritate. Sper – pentru binele lui – să nu fi
avut niciun fel de relaţie cu concubina Mun-hwa. Poate o fi fost numai el
îndrăgostit şi o fi dat târcoale apartamentelor ei fără să fi făcut alte
gesturi necugetate…
- Atunci ea… de ce a fugit? Oare se îndrăgostise şi ea de el
şi spera să se poată întâlni cu el mai târziu, în afara Palatului?
- Cine ştie?
- Dar dacă… Dacă într-adevăr era însărcinată?
- Vorbeşte mai încet! Fireşte că mi-a trecut şi asta prin minte…
Dacă ar fi purtat copilul fratelui meu, el ar fi iubit-o mai presus de orice,
iar copilul acela ar fi ajuns să fie cel mai îndrăgit dintre urmaşii lui! Însă
atitudinea pe care o avea la vremea aceea, răceala lui faţă de Mun-hwa… ar fi
inexplicabilă dacă într-adevăr copilul ar fi fost al lui!
- În schimb… Dacă nu ar fi fost al lui, m-aş fi aşteptat să
ordone să fie ucisă!
- Să nu uităm că o iubea.
- Ce, crezi că o iubea atât de mult încât să o ierte şi să-i
înlesnească el însuşi fuga de la Palat?! Şi chiar dacă ar fi fost aşa… Să
presupunem că tatăl era Kang Nam-wol… Crezi că regele s-a îndurat şi de el de
dragul ei?!
- Doar încerca să ascundă adevărul, nu? Poate a căutat un alt
mod de a-l pedepsi.
- Da, e o poveste complicată. Mi-e greu totuşi să cred că
regele a plănuit toate astea, ştiind că Mun-hwa l-a trădat! Cel mult în cazul
în care ea nu ar fi ştiut al cui e copilul… Poate atunci nu s-ar fi îndurat să
ucidă un copil nevinovat, încă nenăscut, care ar fi putut fi al lui… Dar pe
Kang Nam-wol nu l-ar fi iertat!... Nu, mai degrabă m-aş gândi la ce spuneai mai
devreme: dacă acel copil ar fi fost al Luminăţiei-sale, el ar fi fost iubit mai
presus de toţi ceilalţi – în situaţia în care concubinele deja luptă pentru
putere, copilul ar fi fost cel mai expus pericolelor! I-ar fi fost greu să
supravieţuiască la Palat. Mun-hwa, fată modestă, fără ambiţii de putere, nu
i-ar fi dorit o soartă atât de crudă fiului ei… Poate a vrut doar să-l salveze,
să-l nască departe de Curtea regală…
- Atunci cum explici atitudinea fratelui meu?
- Poate ea, cuprinsă de temeri şi îndoieli, s-o fi arătat mai
distantă, iar el nu a ştiut ce să creadă şi…
- Hm… Se poate. Şi… Nam-wol?
- Cum spuneai: o fi fost îndrăgostit, dar nu s-a apropiat de
ea niciodată. Asta nu înseamnă că ar fi mai presus de orice bănuială…
Se pomeni întreruptă de nişte strigăte puternice de afară –
şi scoase capul să vadă ce se întâmplă. Dincolo de pârâu era mare agitaţie: mai
mulţi soldaţi se repeziseră în direcţia aceea, cineva ţipa, iar regele părea
îngrijorat. Da, ceva se petrecea la pârâu… Dar… acolo erau copiii! Inima ei de
mamă se cutremură o clipă, însă apoi încercă să se liniştească: băieţii ei erau
prudenţi şi descurcăreţi, iar fata nu coborâse la pârâu, ci se afla într-un
palanchin mai mic, însoţită de o servitoare. Dar dacă nu păţiseră nimic copiii
ei, însemna că în pericol se afla unul din fiii regelui, iar asta l-ar fi putut
afecta pe soţul ei, fiindcă familia regală se afla pe teritoriul guvernatorului
Han – care, în calitate de gazdă şi organizator al vânătorii, trebuia să se
ocupe şi de siguranţa oaspeţilor.
Aşa că doamna Guk-hwa, îngrijorată, coborî din palanchin şi se
apropie de el.
- Ce-i cu zarva asta?
Fiul lor cel mare, Seung-ja, alergă spre ei şi se închină în
faţa regelui.
- Luminăţia-voastră, permiteţi-mi să raportez. Am găsit un
copil mai sus de pârâu. Credem că e bolnav – pentru că tremură tare şi nu
vorbeşte. Are o privire ciudată, e murdar, pare să fi stat în pădure zile
întregi…
Ofiţerul Han Seung-jin se aruncă pe dată în genunchi.
- Luminăţia-voastră, nu puteţi permite ca un copil bolnav să
se afle în preajma Prinţului moştenitor. Dacă e nebun? Sau turbat. Ştiţi bine
că sănătatea Alteţei-sale este de cea mai mare importanţă. Daţi ordin să fie
ucis copilul acela!
- Cum aşa? se înfioră prinţesa Jin-ju. Cum să ucidă un copil
care nu a greşit cu nimic?! Mai bine să fie hrănit şi să îl vadă un medic! Cât
despre Prinţul moştenitor… Copilul acela nu are de ce să fie ţinut în preajma
Alteţei-sale.
Între timp, din urma lui Seung-ja veni în fugă şi prinţul
Deok-shin.
- Luminăţia-voastră, îndrăznesc să mă alătur mătuşii mele şi
să cer ca acest copil să primească îngrijiri…
Han Pak-shik apăru în spatele fratelui său, închinându-se
adânc, la rândul lui.
- Luminăţia-voastră, acest copil nu numai că nu a greşit cu
nimic, ci tocmai l-a salvat pe prinţul Deok-shin, care era pe punctul de a
cădea într-o capcană de vânătoare. Fără îndoială că are un spirit nobil şi bun
– ar fi păcat să piară. Cu siguranţă a trecut prin vreo încercare cumplită,
altfel nu s-ar găsi în această stare jalnică.
- Cum? Copilul acela te-a salvat, Deok-shin? E adevărat ce
spune băiatul acesta?
- Da, Luminăţia-voastră. Tocmai îl găsisem – era ascuns sub
un prag de pământ, cu hainele zdrenţuite şi jilave, tremurând, cu privirea în
gol… L-am întrebat cine e, cum îl cheamă – şi nu ne-a răspuns. Nu părea să ne
audă. Atunci Alteţa-sa Prinţul moştenitor a chemat gărzile, iar eu am zis că
vin să întreb ce să facem cu el… Însă – grăbit fiind – nu mă uitam pe unde
merg. M-am pomenit deodată trântit la pământ: copilul ţâşnise brusc de unde
stătea şi… În prima clipă nu am înţeles ce se întâmplase, iar gărzile l-au
înconjurat pe dată, gata să-l străpungă cu suliţele. Atunci Pak-shik a observat
că fusesem la un pas de a călca într-o capcană. Aşa că acum îi datorez viaţa
mea acelui copil, Luminăţia-voastră – şi de aceea vă rog să ordonaţi să i se
acorde îngrijiri!
- Aduceţi copilul aici! le porunci regele gărzilor. Prinţul
moştenitor poate să se adăpostească în palanchin… dacă se teme de boli.
Soldaţii se înfăţişară imediat, împingându-l înainte pe
micuţul Mae-ja, care – ud, murdar şi mort de foame – privea îngrozit mulţimea
aceea de oameni strânşi în jurul lui.
- În genunchi! îi tună în urechi glasul unui soldat care îl
împinse la picioarele regelui.
Luminăţia-sa se uită la chipul palid al copilului, încercând
să-şi dea seama dacă e idiot sau nebun. Dar privind ochii aceia măriţi de
spaimă, de nuanţa caldă a mierii – ochi ciudaţi, cu colţurile foarte ridicate
în sus, umbriţi de gene lungi, negre, acum încărcate de rouă – sau de lacrimi
-, se simţi cuprins de o emoţie neobişnuită şi întrebă cu voce blândă:
- Cum te numeşti, copile? Cine sunt părinţii tăi?
Mae-ja îl privea pierdut. Buzele îi tremurau, însă nu reuşea
să scoată niciun sunet.
- Vorbeşte, nenorocitule! îl înghionti soldatul. Răspunde
Luminăţiei-sale!
Atunci regele făcu un gest scurt cu mâna, iar soldatul se
îndepărtă.
Mae-ja nu mai fusese niciodată supus unor astfel de
autorităţi: nici celei dure, exercitate de gărzi, nici celei binevoitoare pe
care i-o arăta regele. Ambele constituiau o nouă presiune asupra lui – şi
izbucni în plâns.
O doamnă frumoasă dădu să vină să îl mângâie, dar regele o
opri.
Mae-ja era copleşit, îngrozit – oare aceştia erau oamenii
care i-ar fi ucis pe Cheong-so şi pe bunica dacă ar fi aflat secretul? Trebuia
să fie curajos şi să nu-i pună în primejdie – trebuia să se prefacă, să mintă
pentru binele lor – dar îi era atât de greu să vorbească! Gura nu îl asculta
deloc!
- Haide, băiete, spune-ne cum te cheamă! repetă regele. Gărzi,
porniţi prin regiune şi faceţi cercetări din casă în casă – aflaţi al cui este
acest copil!
În clipa aceea Mae-ja împietri de groază. Nu putea să-i lase
pe oamenii aceia răi să dea de Cheong-so! Oricum, bunica spusese că el nu era
cu adevărat nepotul ei, ceea ce însemna că nu era nici copilul lui Cheong-so…
Era singur pe lume.
- Eu… nu am părinţi… - se pomeni bâiguind.
- Ah… Vorbeşte… - se auzi un oftat de uşurare de undeva, din
grămada aceea de oameni.
- Eşti orfan? Unde locuieşti? urmă regele.
- Eu… nu… Nu mai am pe nimeni… şi… nu mai am… unde locui…
- Sărăcuţul… A rămas pe drumuri… Cine ştie de câtă vreme
umblă aşa, fără căpătâi? Trebuie să fie foarte flămând… şi speriat… - o auzi pe
doamna cea drăguţă.
Regele le făcu semn soldaţilor să se oprească, după care mai
întrebă o dată:
- Care e numele tău, copile?
- Mae-ja…
- Mae-ja… şi atât?
Copilul se temea să-şi spună şi numele de familie, dar se
gândi că, la urma urmei, Kim era un nume foarte răspândit.
- Kim Mae-ja…
- Ei bine, Kim Mae-ja, vei merge cu servitoarele şi vei primi
de mâncare. De îndată ce vom ajunge în fort, vei face o baie caldă şi ţi se vor
da haine noi. Ai înţeles?
Mae-ja înclină din cap în semn de mulţumire. Nu prea ştia cum
să se poarte faţă de domnul acela de care ascultau toţi fără să crâcnească.
Alaiul regal se puse din nou în mişcare, îndreptându-se spre
fort.
De îndată ce ajunseră se întinseră mese bogate, însă prinţesa
Jin-ju nu părea să aibă prea multă poftă de mâncare. Era preocupată – iar după
masă, când mai toată lumea se ducea să se odihnească, ceru să fie primită în
audienţă de fratele ei.
- Luminăţia-ta, ce ai de gând cu copilul acela orfan? Trebuie
să-l răsplăteşti pentru că l-a salvat pe Deok-shin. Consideri oare că un rând
de haine, o baie şi o masă sunt de-ajuns? Gândeşte-te că nu are pe nimeni! Ce-o
să se întâmple cu el?
- Linişteşte-te, Jin-ju. Voi avea grijă de el.
- În ce fel?... M-am gândit… Nu ai putea să mi-l dai mie să-l
cresc ca pe copilul meu? Simt că Cerurile mi l-au trimis în locul celor pe care
i-am pierdut. Milostiveşte-te şi lasă-mi-l…
- Dar te-ai gândit ce va spune ministrul Kang? Nu cred că ar
fi la fel de încântat ca tine să crească un copil cules de pe drumuri. Pe lângă
asta, nu uita că eşti prinţesă, iar dacă ai adopta acest copil, ar însemna să-l
introduci în familia regală – nu ar avea drepturi la tron, dar ar stârni ura
prinţilor de sânge. Ar fi un gest egoist şi crud. Eu… am vorbit cu guvernatorul
Han şi am căutat împreună o soluţie – pentru binele tuturor.
- Ce soluţie?
- Vreau să îl pun pe Deok-shin la adăpost de intrigile de la
Palat, iar Han Jang-ja a fost de acord să mă ajute. Deok-shin va rămâne aici şi
va fi crescut împreună cu copiii Han. Micul Mae-ja va sta şi el în fort, i se
va asigura o educaţie aleasă şi instructaj militar pentru a deveni garda de
corp a lui Deok-shin.
- Dar asta înseamnă că… îl aşteaptă o viaţă supusă
pericolelor!
- Nu mai mult decât dacă ar fi urmat destinul pe care te
grăbeai să i-l hărăzeşti tu. Măcar aici va învăţa să se şi apere. Iar… dacă
vrei, poţi rămâne şi tu aici. Ştiu că îl iubeşti pe Deok-shin. Nu cred că soţul
tău îţi va simţi prea tare lipsa. Aşa că sunt convins că vei aprecia cum
trebuie şansa de a sta departe de Palat şi de a te bucura în continuare de
compania lui Guk-hwa.
- O, mulţumesc! Nespusă e mărinimia Luminăţiei-tale!
Kim Cheong-so, izolat în coliba lui, nu aflase ce i se
întâmplase lui Mae-ja. El nu ştia decât că micuţul a dispărut şi i se rupea
inima la gândul că erau mici speranţe să mai fie în viaţă. Iar bătrâna Go se
văicărea zi şi noapte şi-şi smulgea părul de supărare că a pricinuit sfârşitul
copilului pe care timp de zece ani îl crescuse cu dăruire.
La o săptămână de la fuga lui Mae-ja, Cheong-so ieşi să vândă
nişte blănuri în cel mai apropiat sat.
Îşi lăsă căruciorul lângă taraba unui cunoscut şi bătu la
poarta casei curtezanelor. Îi deschise un servitor care, măsurându-l din cap
până-n picioare, crezu că umblă cu cerşitul şi dădu să-i trântească poarta-n
nas.
- O clipă! Am ceva de vorbit cu curtezana Eum-mi!
- Eum-mi?! se holbă omul la el.
- Da! Vă rog să-i spuneţi că o caută Kim Cheong-so, vânătorul
regal. Dacă e nevoie de bani, am cu ce să plătesc. Am adus la vânzare nişte
blănuri frumoase…
- Blănuri? Hm… Dacă ai cu ce plăti, fireşte că o să te las să
intri, numai că… va trebui să-ţi cheltuieşti banii cu altă fată – sunt câteva
tinere şi frumoase… Ce zici? O chem pe stăpână ca să discutaţi preţul?
- Dar eu nu vreau să… Am nevoie să vorbesc neapărat cu
Eum-mi!
- Îmi pare rău, dar Eum-mi nu mai e aici de aproape un an!
- Cum aşa? Ce s-a întâmplat cu ea?
- Dacă vrei să afli, n-ai putea să-ţi împarţi bănuţii cu
umilul dumitale servitor?
- Încă n-am vândut blănurile, dar pot să-ţi dau să alegi…
- Hm… Să zicem că-mi convine şi aşa…
- Atunci spune mai repede! Ce-i cu ea? Nădăjduiesc că nu a
murit!
- Ei bine, îmi stă în puteri să te liniştesc: nu a murit. Sau
cel puţin… ultima dată când am văzut-o era bine.
- Dar unde şi când ai văzut-o?
- Aaa… Observ că ceri cam multe amănunte… Va trebui să mă
umpli de blănuri…
- Bine, bine… Numai spune odată!
- Păi… a fost cumpărată.
- Cum? De cine?
- Eh… Asta nu mai ştiu exact… O fi fost un negustor bogat?
Sau… un nobil?... Nu mai ţin minte.
- Haide, împrospătează-ţi memoria şi mai alege-ţi ceva…
- Ce să fac… Nu-mi amintesc şi pace! N-ai decât să-mi dai
toată marfa, că tot n-am ce să-ţi mai zic… Însă… aş putea să mă interesez… Dacă
faci rost şi de niscaiva bănuţi…, stăpâna trebuie să ştie!
- Când să mă întorc? N-am unde rămâne peste noapte… Se poate
în câteva ceasuri?
- He, he… Aşa de curând?! Mă tem că o fi ocupată, pricepi
mata… Mai bine lasă-mă câteva zile… Caută-mă peste vreo săptămână!
- Dar trebuie neapărat să dau de ea cât mai repede! E foarte
important să o găsesc şi să-i vorbesc!
- Hm… Să presupunem că aflu unde e şi-ţi spun… Ce-ai să faci?
Crezi că stăpânul ei o s-o lase să iasă ca să vorbeşti cu ea?
- O să mă descurc eu… Voi găsi o cale.
- Fie. Însă… dacă intri cumva în vreo încurcătură din cauza
asta, sper că n-ai să pomeneşti de mine – şi să mă bagi în vreun bucluc!
- Stai fără griji – nu vreau să fac necazuri nimănui! Şi-aşa
am destule pe cap… Deci… când să vin?
- Dacă o săptămână e prea mult…, ce-ai zice de… trei zile?
- S-a făcut: peste trei zile voi fi aici. Cu banii. Câţi să
aduc?
- Nu ştiu încă. Trebuie mai întâi să văd cât de valoroasă e
informaţia… După cât de greu îmi va fi să o obţin. E posibil să fie nevoie să
plătesc, la rândul meu, pe cineva… Pricepi? Ar fi bine să aduci cât mai mulţi.
Ne-am înţeles?
- Ne-am înţeles.
Ministrul Choi privi cerul galben, parcă sfâşiat de nori lungi
ca nişte panglici desfăşurate pe un val de mătase. Apoi îşi urmă drumul spre
odăile doamnelor de la bucătăria regală.
Prima Doamnă, încordată dar cu zâmbetul pe buze, ca de
obicei, îl întâmpină şi le ceru însoţitoarelor să îi lase singuri.
- Am primit mesajul tău – zise Choi Saeng-gak. De ce eşti
nervoasă, surioară? Credeam că ai să stai liniştită cât familia regală e
plecată. Sau… nu ai încredere în doamnele pe care le-ai trimis să gătească în
fort? Te temi pentru siguranţa Luminăţiei-sale cumva?
- Mai degrabă m-aş teme pentru propria noastră siguranţă…
dacă ar păţi ceva vreun membru al familiei regale. Deşi… vina ar putea cădea şi
asupra bucătarilor familiei Han…
- Pui ceva la cale şi nu mi-ai spus?
- E doar o idee… Dar ar putea fi lesne dusă la îndeplinire
dacă m-aş hotărî…
- Sper că n-ai să acţionezi fără consimţământul meu… Despre
ce e vorba?
- M-am gândit că această călătorie ar fi ocazia perfectă ca
Luminăţia-sa să îşi piardă încrederea în familia Han, lăsându-ne cale liberă ca
să ne consolidăm poziţia la Curte… Trebuie să-i devenim indispensabili
Luminăţiei-sale.
- Şi cum ai de gând să faci asta?
Doamna Choi nu răspunse imediat. Fratele ei bătu cu mâna în
masă, nerăbdător.
- Ha-neul, dacă preferi să taci, mai bine nu mă chemai!
Ea îşi plecă ochii negri – deşi nu exista nici urmă de sfială
în acest gest, iar ministrul ştia asta prea bine.
- După cum am mai zis, bucătarii familiei Han s-ar putea face
vinovaţi de nereguli grave… De exemplu…, ar putea “scăpa” în mâncare ceva…
otrăvitor. Iar doamnele mele ar putea “descoperi” greşeala… cu doar câteva
clipe înainte ca aceasta să devină… fatală – salvând astfel viaţa
Luminăţiei-sale… Şi pe a întregii familii regale.
- Mda… Nu e rea ideea, însă e nevoie de o precizie
extraordinară. Ai pe cineva de încredere – şi care să fie în stare să ducă o
sarcină atât de grea la bun sfârşit?
- Da, am o fată cu… aptitudini ieşite din comun. …Aş putea să
o trimit chiar acum.
- Totuşi… Din câte văd…, nu te încumeţi?
- Cum de întrebi aşa ceva? Credeam că mă cunoşti destul de
bine, Saeng-gak.
- Întreb
pentru că te-am găsit nervoasă…
- Aaa… Ai confundat nervii cu ciuda?!
- Ciudă?! La ce te referi?
- La faptul că sunt toţi plecaţi şi am rămas să gătesc doar
pentru afurisitele de concubine – care, considerându-se importante, îşi permit
să mai şi aibă pretenţii la mâncare!
- Ah… Asta era… Concubinele…
- Întocmai! Cum îndrăznesc să se creadă mai presus decât
mine?! Nu sunt decât nişte amărâte, nişte jucării frumos decorate pentru
plăcerea regelui! Unele sunt de-a dreptul culese de pe drumuri… Iar eu, o
doamnă din familia Choi, să trebuiască să mă plec înaintea lor?!
- Ooo, cât pari de revoltată! Să-ţi amintesc, Ha-neul, că în
urmă cu câţiva ani nu-ţi doreai nimc altceva decât ca Luminăţia-sa să pună
ochii pe tine şi să te aleagă drept concubină?!
Doamna Choi păli şi îşi muşcă buzele până la sânge. Dar
fratele ei continuă:
- Nu am înţeles niciodată prostia aceea. Mereu ai fost cea
mai deşteaptă dintre noi, însă atunci nu te mai recunoşteam! Pesemne… erai
îndrăgostită? Ori poate sperai la ceva mai mult decât statutul de concubină?!
Sperai cumva că vei ajunge regină?!
- Taci!
- Nu, n-am să tac. Dimpotrivă, trebuie să ajung la scopul
vizitei mele de azi. Doar nu credeai că am venit doar pentru că mi-ai trimis
acel mesaj…
- Atunci… înseamnă că s-a întâmplat ceva important?
- Încă nu. Dar… ar fi cazul să fim precauţi. Şi, oricât m-ai
urî pentru asta, o să-ţi amintesc de greşelile pe care le-ai făcut acum
unsprezece ani, când ai fost la un pas de a ne condamna pe toţi la moarte! Ştii
despre ce vorbesc, nu-i aşa? La ideea “strălucită” de a o otrăvi pe concubina
Kim Mun-hwa – pentru că, fiind favorita Luminăţiei-sale, îţi stătea în cale!
Dacă ea ar fi acceptat controlul medical, s-ar fi descoperit totul şi ai fi
fost pierdută! Şi restul familiei noastre – odată cu tine!
- Nici măcar nu a insinuat nimeni la vremea aceea că ar fi
fost otrăvită…
- Nu, pentru că celelalte concubine s-au temut să nu fie
însărcinată – şi astfel au răspândit un zvon care era atât de credibil încât…
Dar uit de la ce am pornit: am venit de fapt să discutăm despre Saeng-geom. Am
fost până de curând liniştit la gândul că o are în puterea lui pe femeia aceea
şi că astfel ea nu va ieşi niciodată din nou la lumină… şi nu va spune
adevărul. Însă… se pare că fratelui nostru i s-au cam aprins călcâiele după ea
– ceea ce nu e bine deloc: va deveni vulnerabil. Ca să nu mai vorbim despre
faptul că… e plin de scrupule. Pentru el onoarea e lucrul cel mai important. Mă
întreb… ce ar conta mai mult pentru el: onoarea familiei Choi sau… ideea de
onoare, în general?
- Saeng-geom nu trebuie să afle niciodată ce am făcut!
- Fireşte… Am motive să cred că deocamdată nu a aflat.
Totuşi… atâta vreme cât femeia aceea e în preajma lui, suntem în pericol. Aşa
că trebuie să luăm măsuri. Mai exact… tu trebuie să iei măsuri!
- Eu?
- Da. Asumă-ţi greşeala până la capăt şi încheie ce ai
început atunci: omoar-o! Şi… fă-o astfel încât Saeng-geom să nu bănuiască
nimic. Atâta-ţi spun.
Ca sa previn comentarii ca unul primit de la un proofreader:
RăspundețiȘtergereNU, COPILUL NU E EXTRATERESTRU!!! :)))))
nu o sa incep sa-mi dau cu presupusul despre al cui fiu al putea fi Mae-ja. insa smechereste ai pus punct tocmai la momentul de suspans... sunt curioasa cum te vei descurca in peisajul feudal coreean asa ca voi citi tot pana la capat. numele alese, conform traditiei coreene, au vreo semnificatie, sau sunt nascocite de tine?
RăspundețiȘtergerenu poti activa functia de inscriere pe site? astfel voi putea fi la curent cu ceea ce postezi (probabil ca vor fi mai multi interesati)
Da, toate numele inseamna cate ceva. La unele fiecare silaba in parte, la altele numele cu totul.
RăspundețiȘtergereCat despre 'peisaj', recunosc: tinand cont de faptul ca timpul actiunii si regatele etc sunt fictive, mi-am permis sa imprumut unele practici mai vechi si unele mai noi, dupa necesitatile actiunii. Totusi niciunul din cei care au citit ciornele romanului nu mi s-a plans ca s-ar fi simtit deplasat dintr-o epoca in alta. Totul ramane intr-un trecut destul de indepartat.
In legatura cu blogul... Sunt inca la inceput, voi invata treptat ce si cum sa-i fac. O sa-mi mai explice si Tase... Acum am o perioada in care sunt extrem de solicitata la munca si nu am suficient timp sa bibilesc blogul, dar voi posta pe pagina de facebook de cate ori apare o noua postare.
A! Sa nu uit! Trebuie sa explic ceva: nu voi posta cate un capitol odata - adica ce se vede, de exemplu, e doar o mica parte dintr-un capitol. Iar postarile vor fi pe capitole. Deci cand intrati pe blog nu va uitati imediat la arhiva sa vedeti daca e o postare noua, pentru ca mai intai trebuie sa completez capitolul deja inceput. Asadar saptamana viitoare continuati sa va uitati pe postarea marcata cu I (asta la care suntem acum)pentru a citi continuarea capitolului I. Partile capitolelor vor fi delimitate prin imagini. Asa ca nu trebuie decat sa cititi de la poza cu padurea noaptea in jos.
Multumesc pentru explicatii...eu am crezut ca faci cate un articol separat pt fiecare postare, de aceea am cerut sa anunti pe fb, si vad ca ai buton de share...
RăspundețiȘtergereNu-i nimic. :) Si eu v-am raspuns pe pagina de Facebook inainte sa observ ca ati scris aici. :p
RăspundețiȘtergerePostarile vor echivala cu capitolele, dar nu postez cate un capitol odata. Este posibil ca la vreun capitol fff lung sa il impart in doua postari, dar in general incerc sa fie mai clar pt cei care vor citi romanul peste mai mult timp: uitandu-se in arhiva, sa poata alege capitolul cutare... Dna Manu' deja s-a obisnuit, verifica sa vada ce am mai scris, chiar daca e abonata. Altfel ar sti doar cand fac vreo postare noua si nu ar ajuta-o, fiindca ar pierde muult din poveste.
Această porţiune din primul capitol mi-a plăcut enorm şi mi-a stârnit interesul. Detalile, deşi par fără valorea, creează - mai mult decât se poate- un peisaj minunat, în strânsă legătură cu toată povestea. Deşi e complicată, e interesantă şi captivantă, dorind să o citeşti mai mult. Aştept cu nerăbdare următoarea parte şi, bineînţeles, celelalte capitole. Sper să fie totul bine şi sper să aflăm cât mai repede ce se întâmplă de fapt la Palat şi defapt legăturile dintre toate personajele.
RăspundețiȘtergereCu stimă, eleva dumneavoastră, Iuliana.
Multumesc, Iuli.
RăspundețiȘtergereNu sunt foarte sigura ce detalii anume ti-au placut, dar sper sa-mi dau seama pe parcurs. Chiar sunt curioasa ce elemente ale povestii sunt mai atractive pentru voi.
Pup
Mi se pare un pic complicat pentru ca ai introdus foarte multe personaje deodata. o sa recitesc ca sa imi pot fixa mai bine reperele. imi place in schimb dinamica pe care o da dialogul alert. frazarea si exprimarea aduce mai degraba cu romanele englezesti decat cu topica coreeana (nu c-as fi citit vreun roman coreean, e vorba doar de dialogurile din filme) care mi se pare evaziva, mai cu subinteles, care in general lasa loc la interpretari interlocutorului, dar asta ar putea fi un avantaj pentru modul nostru de a percepe informatiile. imi place cum in toata zarva de pe malul paraului incepi sa dai viata destinului lui Mae-ja. coreenii vad ca pun mare pret pe destin. avem si noi vorbele noastre de duh - "de ce ti-e scris in frunte ti-e pus/nu scapi" dar cred ca filozofia noastra de viata si-a pierdut profunzimea si nu prea reflectam la asta. astept noile tale postari. sa vedem ce strasnic barbat va deveni Mae-ja si care va fi rolul lui!
RăspundețiȘtergereDa, exprimarea este europenizata, iar topica din coreeana nu as fi avut cum sa o respect, adica... ar fi insemnat sa scriu cuvintele variabile (verb/adjectiv - adjectivele la ei fiind luate ca predicatele nominale la noi, echivalent cu verbele) la sfarsitul propozitiei - de ex in loc de 'Este prietenul meu.' ar fi fost 'In ceea ce ma priveste, prieten este. Na neun, chingu ye yo.' Si as fi bulversat tot poporul. :)))))))
RăspundețiȘtergereIn filme, intr-adevar, multe fraze sunt lasate in suspensie, personajele tac si te lasa sa presupui ce-au vrut sa zica - te poti ghida uneori dupa expresia de pe chipul lor (alteori chiar nu intelegi ce au vrut sa zica :)))))))))) ), dar intr-o carte nu ai cum sa le vezi expresia fetei si atunci dialogurile devin mai lungi si par mai alerte. Se va observa totusi de-a lungul romanului ca dialogurile contin multe puncte de suspensie - fiindca am tinut sa marchez pauzele facute de personaje in vorbire.
Se va mai discuta pe parcursul cartii despre destinul lui Mae-ja - si nu numai. Mae-ja va avea un rol care va influenta in mod indirect soarta intregii tari. Dar nu asa cum v-ati astepta. :p
Ma uitam acum ca explicasem despre adjective si apoi am dat un exemplu in care am introdus un substantiv. Exemplul era legat de pozitia predicatului, nu de adjectiv.
RăspundețiȘtergereNu vreau sa ma apuc sa comentez detaliile sau orice altceva pentru ca nu ma aflu in masura, dar si pentru ca nu am ce sa comentez. Acest prim capitol mi-a starnit o mare curiozitate si de-abia astept sa vad cum va evolua micul Mae-ja. Imi place cum treceti de la un personaj la altul si cum totul pare sa se lege, fiecare personaj avand propria-i poveste. Acum ii multumesc elevei dumneavoastra, Iuliana, pentru ca mi-a aratat aceasta poveste.
RăspundețiȘtergereAstept cu nerabdare urmatoarele parti.
Este o poveste frumoasa, interesanta , pana in prezent si promite multe. Sunt multe nume ciudate , pe care nu le-am retinut dar am reusit sa inteleg povestea si asa. Sunt sigura ca povestea va lua o intorsatura radicala si ca nu se va termina asa cum ma astept . Asa ca va urez spor la lucru si abia astept sa mai postati.
RăspundețiȘtergerewow! lume,lume adunata pentru lectura!
RăspundețiȘtergerePovestea...imi place.
Blogul...parca am ajuns la bunicii mei...locuiau foarte aproape de padure,iar eu obisnuiam sa "pierd vremea" citind sau visand intr-o poenita asemanatoare cu ce ai tu aici...
pentru mine este tare placut,faci bine ce faci si-ti multumesc ca ai grija de timpul nostru liber
pupicei
Vai, doamna Doina, ma bucur daca va place cadrul si daca - pe parcurs - va veti putea identifica in vreun fel sau altul cu personajele. :D Sunt nerabdatoare sa ajung la partile palpitante, dramatice, comice, de actiune sau de dragoste - atunci vom avea mai multe de comentat :)
RăspundețiȘtergereSi eu va pup.
cand mai postezi un nou capitol? sau esti ocupata cu traducerile?
RăspundețiȘtergere