sâmbătă, 13 aprilie 2013

I




Pădurea mustea de umezeală. Alunecând cu picioarele goale pe rădăcinile de pe care ploaia înlăturase pământul, un copilandru cam zdrenţăros se îndrepta spre coliba vânătorului regal Cheong-so, străduindu-se să nu piardă câteva ciuperci pe care le adunase într-un coş.
Kim Cheong-so nu era chiar vânător regal în adevăratul sens al cuvântului, sarcina lui fiind doar de a pune capcane pentru vânatul care ajungea pe masa regelui. Locuia împreună cu mama lui, bătrâna Go, la marginea pădurii. Nevasta îi murise cu mulţi ani în urmă, aşa că o luase pe bătrână să îl ajute să-l crească pe micuţul Mae-ja, fiindcă în primii ani de viaţă copilul se dovedise plăpând şi bolnăvicios.
Acum Mae-ja avea zece ani, era destul de cuminte şi îngrijea de gospodărie după puterile lui, însă era evident – atât pentru bătrâna Go, cât şi pentru Cheong-so – că micuţului îi lipseşte ceva: îl surprindeau dansând fără muzică, improvizând cântece şi poezii, compunând poveşti pe care i le spunea bunicii cât o ajuta la treburile casei sau stând visător şi admirând natura. Adesea desena cu beţişoare în ţărână, forma mozaicuri din pietricele culese de la pârâu şi modela diverse figurine din lut. Toate aceste înclinaţii artistice îl îngrijorau pe Cheong-so, însă şi mai tare îl frământau alte apucături ciudate ale copilului: Mae-ja născocea limbi străine şi semne care reprezentau cuvinte!
De aceea, ajungând acasă cu ciupercile, copilul surprinse o discuţie între tatăl şi bunica lui:
- Ţi-am mai zis de atâtea ori că îi seamănă leit maică-sii! La ce te aşteptai? Doar aşchia nu sare departe de trunchi! Dacă te-ai legat la cap, trebuia să te aştepţi să te şi doară, nu?... Ce-o să facem cu copilul ăsta? De-acum creşte, n-o să-l mai putem ţine mult timp aici, izolat de lume!
- Şi ce să-i spunem? Mamă, ştii bine că am promis să-l ocrotesc…
Lângă uşă, Mae-ja se oprise uimit de tonul vocilor: de ce părea bunica supărată pe el şi de ce era tata atât de necăjit?
Simţi brusc o povară apăsându-i umerii firavi. Picioarele i se afundară în noroiul cleios, iar mâinile începură să-i tremure.
Glasul lui Cheong-so se auzi din nou:
- Copilul are nevoie să fie dat la învăţătură, iar eu nu sunt decât un om de rând… Cum să fac să-l dau la şcoală? Mi-e şi teamă… Chiar dacă aş reuşi cumva – prin graţia Luminăţiei-sale -, ar însemna să-l expun pe Mae-ja… Şi nu pot risca să se afle tot adevărul!
Ploaia se îndesea din nou. Picăturile de-acum biciuiau obrajii palizi ai copilului.
- … El ia totul ca pe o joacă… - spunea Cheong-so. Iar dacă se va afla printre alţi copii… tocmai din joacă le poate dezvălui ce ne-am chinuit noi până acum să ascundem!
- Cheong-so, uiţi un lucru: nu mai e mult – poate doi, trei ani – până ce o să înceapă să se transforme. N-ai să mai ai cum să pretinzi că este altceva decât e! El încă nu înţelege, însă în curând va vedea că nu e ca toţi oamenii – şi…
- Crezi că nu ştiu toate astea?! Nu trece zi în care să nu mă întreb de ce mi-am luat un asemenea angajament – cu riscul vieţii!?
- Da. Nu te poţi împotrivi destinului. Are o fire de artist, la fel ca mama lui… Oare chiar ar fi fost o tragedie dacă ar fi urmat legea ţării?! Ar fi avut o viaţă chiar atât de rea?! Măcar ar fi făcut ce îi place, ar fi trăit bine, iar noi nu am fi avut răspunderea asta!
- Ca femeie, ca mamă, mă aşteptam să o înţelegi, să o compătimeşti…
- Am înţeles-o şi am compătimit-o, dar gândeşte-te că singură şi-a ales drumul ăsta! Nimeni nu a silit-o. Trebuia să îşi asume alegerea făcută şi să ştie ce s-ar întâmpla dacă ar avea un copil… Pe de altă parte, nu avea dreptul să-ţi ceară ţie să te înhami la aşa ceva, să porţi povara greşelilor ei!
- Dar ce vină avea copilul?!
- Nu ştii cum se spune? Copiii poartă păcatele părinţilor. Fireşte că n-are nicio vină Mae-ja – şi crede-mă că ţin la el ca şi cum mi-ar fi nepot cu adevărat -, însă nu putem evita la nesfârşit ca taina originii lui să iasă la iveală!
- Nu! Asta nu trebuie să se întâmple! Vrei să murim cu toţii?!
Copilul scăpă coşul din mână, complet năucit. Nu înţelegea despre ce femeie e vorba, însă auzise că nu îi era cu adevărat nepot bătrânei Go şi că aceasta – ca şi Cheong-so – putea muri din cauza lui!
Genunchii îi cedară – se lăsă încet să alunece în noroi. Stropii de ploaie spălau lacrimile ce i se scurgeau din ochii mari… Apoi parcă îi amorţi mintea.

În seara aceea Mae-ja dispăru. Degeaba îl căută Cheong-so prin pădure. Norii acopereau luna, aşa că era beznă. Cum ploaia îi tot stingea felinarul, mergea mai mult pe bâjbâite. Urmele se pierdeau în întuneric, iar dacă Mae-ja trecuse şi prin pârâu… Cheong-so merse o vreme de-a lungul apei, însă noaptea nu avea cum să dea de copil.
Era disperat. La început, văzând că nu mai vine, se temuse să nu fi păţit ceva. Dar mai târziu găsise ciupercile răsturnate şi urmele de noroi de lângă uşă – şi realizase cu groază că Mae-ja trebuie să fi auzit discuţia. Nu ştia ce să-i spună când avea să-l găsească, însă nu-l mai putea amăgi: era nevoit, într-un fel sau altul, să-i dezvăluie tot adevărul. 


Palanchinul regal făcea popas la marginea pădurii, nu departe de drum. Majoritatea gărzilor stăteau de pază, iar restul primiseră permisiunea să coboare la pârâu să se răcorească.
Era a doua zi de când încetaseră ploile, iar astronomii regali prevedeau o perioadă de secetă. Deocamdată însă vremea se arăta prietenoasă: soarele sclipea vesel printre copaci şi Luminăţia-sa hotărâse să îl viziteze pe guvernatorul Han pentru că i-ar fi plăcut să meargă la vânătoare împreună. Desigur, aveau să li se alăture şi alţi curteni, însă guvernatorul se pricepea cel mai bine să organizeze o vânătoare – şi se ştia bine că dintotdeauna fusese o gazdă minunată. În plus, doamna Guk-hwa, soţia guvernatorului, se înrudea cu familia regală şi copilărise împreună cu prinţesa Jin-ju, sora Luminăţiei-sale.
Acum femeile luau ceaiul în marele palanchin regal, în timp ce bărbaţii ieşiseră să discute strategii politice, iar copiii se jucau mai sus de pârâu.
La treizeci şi doi de ani, Wang Jin-ju arăta încă destul de tânără, cu un ten fin şi catifelat şi un zâmbet cald - deşi nu era fericită. Fusese măritată la doar şaisprezece ani cu ministrul Kang, un bărbat pe atunci în floarea vârstei, de care în scurt timp se îndrăgostise. Când pasiunea era în toi se considerase nemaipomenit de norocoasă, iar după câteva luni rămăsese şi însărcinată. Însă trupul ei nu fusese destul de rezistent şi din păcate nu putuse să ducă sarcina până la capăt. Se simţise copleşită, dar soţul ei o consolase şi nu după multă vreme o a doua sarcină îi readusese pe chip fericirea. Deşi născut în chinuri cumplite, micuţul atât de dorit era raza de lumină a căminului lor. Acum, când aveau un moştenitor, puteau să aştepte liniştiţi ca Cerurile să îi trimită un frăţior sau o surioară.
Şi aşteptările păruseră să le fie răsplătite: când băiatul urma să împlinească doi ani, medicii curţii îi confirmaseră prinţesei Jin-ju că era din nou însărcinată. Iar de data aceasta nu mai avea motive să se teamă că ar putea exista probleme.
Însă destinul se dovedise crud încă o dată: într-o zi, pe când soţul ei, Nam-hae, se juca în grădina Palatului cu băieţelul, un copac putred crăpase şi se prăbuşise peste copil, strivindu-l. Ministrul Kang se aruncase să-l apere, dar prea târziu – fusese şi el lovit – şi nu reuşise să îşi salveze fiul. În plus, în urma accidentului devenise incapabil de a mai procrea – iar prinţesa Jin-ju, zguduită până în pragul nebuniei, pierduse şi cea de a treia sarcină. Din momentul acela totul se schimbase: relaţia se răcise, măcinată de frustrări. Ministrul Kang începuse să bea şi să caute plăceri pasagere, fără a reuşi să scape vreo clipă de coşmarul neputinţei şi al unei vinovăţii care îl tortura zi şi noapte. Prinţesa Jin-ju se întărise în durerea ei, neavând altceva mai bun de făcut decât să se dedice copiilor fratelui ei, regele Go-shin, în încercarea de a fi mătuşă dacă nu putea fi mamă – cu atât mai mult cu cât regina murise dând naştere Prinţului moştenitor, iar Luminăţia-sa nu căutase să se recăsătorească, ci se mulţumise cu compania concubinelor regale – care, la rândul lor, îi dăruiseră câţiva fii şi fiice.
De fapt Prinţul moştenitor se dovedea a fi o mare dezamăgire pentru tatăl şi mătuşa lui: era ipohondru, îngrozitor de egoist, crud cu oamenii şi animalele şi vădind dispreţ faţă de toţi cei din jurul lui. De aceea Luminăţia-sa avea mari strângeri de inimă la gândul că flăcăul acesta era cel care se cuvenea să îi urmeze la tron. Mai degrabă ar fi văzut un succesor demn şi chibzuit în Deok-shin, fiul concubinei Yi Chun-mi. Totuşi se ferea să îl favorizeze făţiş fiindcă ştia că l-ar fi expus urii concubinelor care luptau pentru putere – şi mai ales urii Prinţului moştenitor. Poate dacă ar fi fost mai mare nu ar fi avut nevoie de atâta protecţie, dar Deok-shin abia urma să împlinească paisprezece ani, vârstă la care nu ştii în cine să ai încredere, vârstă a întrebărilor şi a riscurilor fără fundament. Ca să îl ştie în siguranţă, Luminăţia-sa tocmai îi propunea guvernatorului Han să îl crească împreună cu fiii lui, departe de intrigile de la Palat. În acelaşi timp, prinţesa Jin-ju îi împărtăşea doamnei Guk-hwa temerile ei în legătură cu viitorul Prinţului moştenitor, a cărui purtare nu dădea semne de schimbare în bine.
- Eşti norocoasă că ai asemenea copii, Guk-hwa. Uneori mă întreb dacă nu cumva eu am fost de vină că a crescut aşa. Poate m-am arătat prea îngăduitoare, poate mi-a fost prea frică să nu-l pierd şi pe el…
- Nu ai fost singura care s-a ocupat de el. Nu ar fi corect să îţi asumi numai tu responsabilitatea greşelilor lui. I s-a oferit totul şi nu ştie să deosebească binele de rău. Ar trebui – acum, când e destul de mare – să fie lăsat să se descurce pe cont propriu în faţa unor greutăţi reale.
- Şi dacă… Dacă aşa e el? Dacă nu se va schimba?
- Atunci cu siguranţă vei şti că nu a fost vina ta: răul din fire n-are leac. Deşi… oare cui i-ar putea semăna? Luminăţia-sa, cu excepţia unor slăbiciuni lesne de înţeles, a fost mereu un om drept, generos, cu dragoste de ţară. Iar regina – fie-i numele binecuvântat – era o făptură blândă, dulce, iubită de popor… M-aş fi aşteptat ca fiul lor să moştenească cele mai frumoase calităţi ale părinţilor!
Doamna Han nu era o femeie reţinută. Avea o îndrăzneală înnăscută – pe care ştia totuşi să o îmbine cu prudenţă şi diplomaţie dacă era cazul. Nu considera însă că ar fi necesar să-şi ascundă gândurile faţă de verişoara ei, de care se simţea legată şi pe care îşi dorea să o ajute ca o soră mai mare. Putea să profite de ocazie ca să îi dea sfaturi pornite din experienţa ei de mamă a patru copii de care era mândră: trei băieţi şi o fată care o umpleau zi de zi de bucurie, de satisfacţie – dacă nu i-ar fi avut, cine ştie dacă nu ar fi fost la fel de nefericită ca Jin-ju?
        Nu fusese niciodată una din acele frumuseţi apreciate la Palat – genul de prinţesă delicată ca un bibelou de alabastru. Avea faţa lată şi trupul voinic ca o ţărancă. Nu era grasă, însă părea bărbătoasă – şi prea isteaţă ca să îşi găsească uşor pretendenţi. Mama ei – dezamăgită că nu îi fusese dat să aibă o fiică drăgălaşă şi supusă – se înverşunase să îi caute un soţ care să o “îmblânzească”. Şi apăruse Han Jang-ja – până atunci ambasador în China – bărbat chipeş, cu pregătire militară, inteligent, ferm, bun organizator, neîntrecut vânător, bine văzut la Palat, pe cale să fie numit guvernator… Mai fusese însurat de două ori, dar prima soţie suferise de o boală de inimă, iar cea de-a doua murise de friguri, aşa că acum avea nevoie de o femeie zdravănă care să îi nască fii sănătoşi. Wang Guk-hwa părea alegerea perfectă: era tânără, puternică, deşteaptă, nu chiar urâtă… şi provenea din familia regală. Nu-şi făcea probleme că nu ar putea să o stăpânească. Mai ales că – odată cu numirea în funcţie – avea să locuiască departe de Palat, într-un fort destul de izolat – unde el lua toate hotărârile.
   Când fusese anunţată că urmează să se mărite, Guk-hwa se revoltase. Însă apoi, cunoscându-l pe Han Jang-ja, simţise o atracţie stranie – ca o provocare. Dacă ar fi fost un bărbat slab sau fără prea multă minte i-ar fi fost scârbă de el. Dar acesta era un om copt, trecut prin multe, iar felul lui de a o privi de sus, indiferent, o aţâţa. O făcea să îşi dorească să îl cucerească. Prin urmare renunţase la planul de a ameninţa că se sinucide dacă e forţată să se mărite – şi începuse să îşi facă alte planuri. Nu putea – şi nici nu ar fi vrut – să-l seducă prin frumuseţe. În schimb întrevedea un duel al minţilor sclipitoare şi al voinţelor de fier.   
        Însă aşteptările îi fuseseră înşelate: Han Jang-ja nu era genul de bărbat care să “îşi piardă timpul” discutând cu o femeie. O ţinea mai mult închisă în casă, simţindu-se dezgustat dacă ea făcea crize de furie şi ignorând-o complet dacă adopta o atitudine de orgoliu rănit. În primul an de căsnicie ea, aproape îndrăgostită, se îndârjise să îi atragă atenţia. Apoi, încetul cu încetul, iritarea constantă o făcu să renunţe. Dezamăgită de el – dar şi de propriul ei eşec – se străduise să se consoleze dedicându-se exclusiv copiilor – care veneau unul după altul. Cu timpul, guvernatorul Han ajunsese să o aprecieze pentru devotamentul ei matern şi pentru educaţia pe care le-o dădea copiilor. Însă interesul lui venea prea târziu.
Trecuseră şaisprezece ani de când se căsătoriseră, iar sentimentele ei faţă de el se răciseră cu desăvârşire. Îl respecta, dar nu-l iubea. Şi conştientiza cu durere că tragedia vieţii ei era de a nu fi cunoscut niciodată dragostea. Acum nu l-ar mai fi putut iubi, oricât s-ar fi arătat el de binevoitor şi tandru. Şi nici nu era genul de femeie care măcar să ia în calcul ideea de a avea o relaţie de intimitate cu un bărbat care să nu fie soţul ei – pe de altă parte, nici nu cunoscuse vreunul care să aibă mai multe calităţi decât el. Îşi dorea în schimb să semene cele mai nobile sentimente în copiii ei.
         Cel mare, Seung-ja, avea acum cincisprezece ani şi era destinat unei cariere militare. Inteligent, curajos, dar şi prudent, loial şi hotărât, era urmaşul pe care şi-l dorise dintotdeauna guvernatorul Han. Din punct de vedere fizic semăna mai mult cu mama lui: ochii mari, de nuanţa castanelor coapte, aveau o privire caldă, însă denotau totodată forţă, siguranţă şi stabilitate. Era deja lat în umeri, rezistent – deşi corpul îi era de-abia în formare. Tatăl lui era mândru că Seung-ja dovedea toate aptitudinile necesare pentru a deveni în viitor un strălucit comandant de oşti.
      Al doilea născut, Pak-shik, avea paisprezece ani. Deşi mai puţin puternic decât Seung-ja, era destul de înzestrat pentru a fi un bun militar – şi totuşi nu ar fi vrut să îşi urmeze fratele în armată. Avea un spirit pacifist, blând, împăciuitor, detesta violenţa şi îşi concentra energia asupra studiului. Îi plăcea mai mult să citească, să înveţe, aşa că toată lumea bănuia că o să ajungă un mare cărturar, eventual un bun diplomat – dacă avea să-l intereseze politica. În acest sens se bucura de sprijinul mătuşii sale, Prima Doamnă de la Cancelaria regală.
       Doamna Han Nun-geum, singura soră a guvernatorului, era varianta lui feminină: sclipitoare, dar pragmatică - în stare de orice pentru a-şi atinge scopurile. În afară de ea, Han Jang-ja mai avea doi fraţi mai tineri, ambii ofiţeri la Curte: Han Dong-ja slujea la Biblioteca regală, era însurat şi avea şi el trei copii – un băiat şi două fete; iar Seung-jin făcea parte din Departamentul de securitate şi protecţie şi din garda Prinţului moştenitor.
     Personalitatea calmă, înclinată spre cunoaşterea profundă a tradiţiilor, a unchiului Dong-ja, se regăsea în firea lui Pak-shik – în timp ce fratele lui de treisprezece ani, Jang-shik, semăna cu unchiul Seung-jin în adolescenţă – numai că asemănarea nu era decât de ordin fizic: dacă Han Seung-jin fusese un băiat impetuos, dornic de afirmare în plan militar, Jang-shik era un flăcăiaş visător, talentat la pictură şi poezie. Fuseseră nevoiţi să se împace cu gândul că vor face din el un artist – la urma urmei era şi aceasta o poziţie onorabilă, la care râvneau mulţi.
      Deşi îi împărtăşea interesul pentru artă – arătându-se deja, la doisprezece ani, iscusită la pictură şi la muzică - , sora lui, Jang-mi, era mai apropiată sufleteşte de Pak-shik. Lui îi cerea sfatul, în el avea mai multă încredere, ştia că la el va găsi înţelegere. Jang-shik, cu toate că era sensibil şi intuitiv, se închidea adesea într-o lume a lui, părea străin de tot ce îl înconjoară şi prea puţin comunicativ. Prefera să se exprime prin creaţiile sale decât să vorbească. În timp ce picta, privirea ochilor lui de culoarea oţelului, cu gene lungi şi negre, parcă trecea prin oameni şi prin lucruri, iar buzele lui trandafirii murmurau cuvinte doar de el ştiute. Jang-mi era capabilă să îi aprecieze măiestria şi realiza că nu ar fi putut niciodată să ajungă la nivelul lui: îi urmărea timid lucrările şi încerca să le desluşească sensurile ascunse.
    Fata era tot ce nu fusese mama ei în tinereţe: întruchiparea graţiei şi gingăşiei, de o frumuseţe dulce, dublată de blândeţe şi modestie. Doamna Guk-hwa spera să îi găsească un soţ potrivit, astfel încât mezina să nu sufere aşa cum suferise ea. Îşi şi făcuse o listă de posibili candidaţi, însă dorea să-i ceară sfatul prinţesei Jin-ju, care îi cunoştea mai bine.
     Primul era Kang Nam-wol, fratele ministrului Kang – un bărbat încă tânăr, puţin trecut de treizeci de ani, renumit pentru înfăţişarea lui, educat, cu o poziţie destul de bună la Curte – căci lucra şi el la Biblioteca regală, împreună cu Han Dong-ja. Nu se însurase încă – aparent din cauza unei decepţii sentimentale – suferită cu mult timp în urmă. Totuşi doamna Guk-hwa se gândea că dacă ar cunoaşte-o pe micuţa ei Jang-mi, sigur nu i-ar putea rezista.
     Al doilea “candidat” era generalul Choi: bărbat falnic, curajos, căruia i se dusese faima de om drept şi de onoare – în ciuda faptului că era fratele ministrului Choi şi al Primei Doamne de la bucătăria regală, despre care se ştia că sunt oameni meschini, puşi pe îmbogăţire, cu care doamnei Guk-hwa nu prea i-ar fi plăcut să se înrudească.
    Iar al treilea era nimeni altul decât Deok-shin, fiul regelui cu concubina Yi Chun-mi, giuvaier nepreţuit al sufletului prinţesei Jin-ju – un băiat de o nobleţe deosebită, însă care se afla în veşnic pericol din cauza poziţiei sale favorizate la Curte.
- Sincer, Guk-hwa, nu ţi-ai putea dori un ginere mai bun decât Deok-shin. Numai că mă îngrijorează intenţiile fratelui meu. Dacă s-ar întâmpla ceva cu Prinţul moştenitor – în ciuda protecţiei ieşite din comun de care se bucură -, lucru deloc imposibil, dat fiind că şi-a făcut mulţi duşmani deja…, toată lumea ştie că Luminăţia-sa ar da imediat un edict regal prin care să-l numească pe Deok-shin succesor oficial! Asta mă face să mă tem tot timpul pentru viaţa lui! – spuse prinţesa Jin-ju.
    Dădu deoparte perdelele palanchinului şi se uită spre pârâu – deşi de la distanţa aceea nu putea distinge mare lucru. Vara ei zâmbi.
- Îl iubeşti ca o mamă… Vezi, de asta mi-ar plăcea ca băiatul ăsta… Nu ar fi frumos ca peste câţiva ani să ne încuscrim?
- Tu ţi-ai dori ca Jang-mi să trăiască la Palat, în mijlocul intrigilor de Curte?! Ba, mai mult decât atât, să se supună riscurilor de a ajunge la un moment dat regină?! Poate alţii ar râvni la această poziţie, dar tu, care ai crescut la Palat şi ştii cum e, ai vrea asta pentru ea?! Eu, dimpotrivă, aş face orice ca să-l scot pe el din lumea aceea!
- Oricum… Deok-shin e încă un băieţandru, iar eu aş prefera un bărbat pentru copila mea… Un bărbat care să îi poată oferi protecţie. Suficient de matur ca să aibă experienţă de viaţă – şi destul de tânăr ca să se bucure de dragoste încă ani buni… Oare n-ar fi mai potrivit cumnatul tău?
- Nam-wol? Dar Nam-wol n-ar accepta să se însoare!
- De ce nu?
- S-ar zice că spiritul lui a rămas prins în ghearele unei iubiri imposibile.
- De fapt ce i s-a întâmplat?
- Da, la vremea aceea tu deja părăsiseşi Palatul – probabil nu ai auzit: a fost un întreg scandal… Însă numai el ştie ce s-a întâmplat cu adevărat.
- Când a fost asta?
- Cred că acum vreo unsprezece ani. Ce mi s-a părut mie straniu a fost că fratele meu nu a luat măsuri mai aspre, conform legii, ci a lăsat focul să se stingă de la sine.
- Ce vrei să spui?
- … Să fi ştiut oare mai multe decât noi? O fi fost implicat în vreun fel? N-am putut să-l întreb.
- Stai puţin… Spui că scandalul a avut legătură cu Luminăţia-sa?!
- Da… Eu una nu am îndrăznit să mă bag, însă am surprins discuţii între servitoare, doamne însoţitoare şi chiar doamne de rang mai înalt de la Palat.
- Şi te încrezi în zvonuri şi bârfe?
- Nu prea – totuşi măcar un sâmbure de adevăr trebuie să existe… Ţi-o aminteşti pe concubina Kim? O fată mai tânără decât noi, care studia să devină doamnă însoţitoare, dar fratele meu a hotărât să şi-o facă…
- Concubină. Da… Kim Mun-hwa, nu-i aşa? Fata aceea cu ochii precum chihlimbarul, care cânta şi dansa ca o zeiţă?!
- Da, Mun-hwa. Crescuse şi se făcuse frumoasă… Avea un ten minunat care bătea în auriu… şi ochii aceia imenşi, neobişnuiţi…, gura mică, glasul melodios… Iar graţia oricărei mişcări pe care o făcea era uluitoare… Şi părul… Părul acela incredibil de des şi mătăsos, care în lumina soarelui căpăta nuanţe castanii… Era deosebită. A mai avut fratele meu concubine frumoase, însă ea ieşea în evidenţă. Pentru că…, pe lângă toate calităţile ei fizice, era modestă, părea să-şi ştie locul şi nu râvnea putere…
- De ce vorbeşti despre ea la trecut? A murit?
- Nu ştiu. A… dispărut. Nici în ziua de azi nu înţeleg cum, dar a reuşit să fugă de la Palat.
- Să fugă?! Dar de ce să fugă?
- Da, cu toţii ne-am pus aceeaşi întrebare. Nu părea nefericită, fratele meu ţinea la ea… E adevărat că… în ultima vreme servitoarele spuneau că au văzut-o palidă şi preocupată, că nu mai cânta, nu mai picta… Stătea închisă în odăile ei sau se plimba singură prin grădină, îngândurată… Erau momente când arăta ameţită, însă refuza să primească vreo infirmieră să îi ia pulsul. Şi începea să se răspândească zvonul că poate o fi însărcinată…
- Iar Luminăţia-sa nu a…
- Sunt sigură că zvonul a ajuns şi la urechile fratelui meu – şi m-am mirat că nu a făcut nimic pentru a-l confirma sau infirma. Şi nici nu a dat semne de bucurie – nici măcar nu s-a dus la ea! Le vizita mai degrabă pe surorile Yi. Chun-mi oricum era una din favoritele lui, mai ales că îi născuse deja un fiu, iar în perioada aceea fusese ridicată la rang de concubină şi sora ei, Chun-ju. M-am întrebat în sinea mea dacă nu cumva Mun-hwa o fi fost geloasă pe Chun-ju. Cu atât mai mult cu cât ele copilăriseră împreună şi fuseseră prietene. Asta i-ar fi explicat oarecum comportamentul, nu?
- Posibil…
- Oricum, nimeni nu a dat foarte multă importanţă la vremea aceea acestor detalii – decât după ce a dispărut. Fireşte că dispariţia ei a pus sub semnul întrebării eficienţa Departamentului de securitate şi protecţie, au căzut câteva capete, mulţi soldaţi şi ofiţeri fiind aspru pedepsiţi. Totuşi mi s-a părut straniu că fratele meu nu a ordonat să fie trimise patrule de căutare. Ceea ce mă face să cred că a avut motivele lui să considere că e mai bine să nu fie găsită…
- Şi ce legătură are Kang Nam-wol cu toate astea?!
- În timpul torturii, câţiva soldaţi şi nişte servitoare au spus că li s-a părut că zâresc în câteva rânduri un bărbat în preajma apartamentelor concubinei Kim. Iar după descriere… acesta părea a fi Nam-wol! Însă niciunul din cei interogaţi nu a fost în stare să declare cu siguranţă că e el. Ca să nu-l pună într-o situaţie umilitoare – ţinând cont de faptul că era vorba despre fratele soţului meu -, Go-shin l-a chemat să-i vorbească între patru ochi. Presupun că o fi negat că ar fi fost implicat… sau o fi dat vreo explicaţie satisfăcătoare… Cert e că a ieşit cu reputaţia nepătată din toată povestea asta: fratele meu nu l-a pedepsit în niciun fel. Şi totuşi…
- Şi totuşi…? Ai motive să crezi că a avut o relaţie clandestină cu Mun-hwa?
- De atunci nu a mai fost acelaşi. Multă vreme a fost trist, îngândurat… Se citea suferinţa pe chipul lui. Eu cred că şi acum suferă, doar că şi-a pus o mască de răceală şi duritate. Sper – pentru binele lui – să nu fi avut niciun fel de relaţie cu concubina Mun-hwa. Poate o fi fost numai el îndrăgostit şi o fi dat târcoale apartamentelor ei fără să fi făcut alte gesturi necugetate…
- Atunci ea… de ce a fugit? Oare se îndrăgostise şi ea de el şi spera să se poată întâlni cu el mai târziu, în afara Palatului?
- Cine ştie?
- Dar dacă… Dacă într-adevăr era însărcinată?
- Vorbeşte mai încet! Fireşte că mi-a trecut şi asta prin minte… Dacă ar fi purtat copilul fratelui meu, el ar fi iubit-o mai presus de orice, iar copilul acela ar fi ajuns să fie cel mai îndrăgit dintre urmaşii lui! Însă atitudinea pe care o avea la vremea aceea, răceala lui faţă de Mun-hwa… ar fi inexplicabilă dacă într-adevăr copilul ar fi fost al lui!
- În schimb… Dacă nu ar fi fost al lui, m-aş fi aşteptat să ordone să fie ucisă!
- Să nu uităm că o iubea.
- Ce, crezi că o iubea atât de mult încât să o ierte şi să-i înlesnească el însuşi fuga de la Palat?! Şi chiar dacă ar fi fost aşa… Să presupunem că tatăl era Kang Nam-wol… Crezi că regele s-a îndurat şi de el de dragul ei?!
- Doar încerca să ascundă adevărul, nu? Poate a căutat un alt mod de a-l pedepsi.
- Da, e o poveste complicată. Mi-e greu totuşi să cred că regele a plănuit toate astea, ştiind că Mun-hwa l-a trădat! Cel mult în cazul în care ea nu ar fi ştiut al cui e copilul… Poate atunci nu s-ar fi îndurat să ucidă un copil nevinovat, încă nenăscut, care ar fi putut fi al lui… Dar pe Kang Nam-wol nu l-ar fi iertat!... Nu, mai degrabă m-aş gândi la ce spuneai mai devreme: dacă acel copil ar fi fost al Luminăţiei-sale, el ar fi fost iubit mai presus de toţi ceilalţi – în situaţia în care concubinele deja luptă pentru putere, copilul ar fi fost cel mai expus pericolelor! I-ar fi fost greu să supravieţuiască la Palat. Mun-hwa, fată modestă, fără ambiţii de putere, nu i-ar fi dorit o soartă atât de crudă fiului ei… Poate a vrut doar să-l salveze, să-l nască departe de Curtea regală…
- Atunci cum explici atitudinea fratelui meu?
- Poate ea, cuprinsă de temeri şi îndoieli, s-o fi arătat mai distantă, iar el nu a ştiut ce să creadă şi…
- Hm… Se poate. Şi… Nam-wol?
- Cum spuneai: o fi fost îndrăgostit, dar nu s-a apropiat de ea niciodată. Asta nu înseamnă că ar fi mai presus de orice bănuială…
   Se pomeni întreruptă de nişte strigăte puternice de afară – şi scoase capul să vadă ce se întâmplă. Dincolo de pârâu era mare agitaţie: mai mulţi soldaţi se repeziseră în direcţia aceea, cineva ţipa, iar regele părea îngrijorat. Da, ceva se petrecea la pârâu… Dar… acolo erau copiii! Inima ei de mamă se cutremură o clipă, însă apoi încercă să se liniştească: băieţii ei erau prudenţi şi descurcăreţi, iar fata nu coborâse la pârâu, ci se afla într-un palanchin mai mic, însoţită de o servitoare. Dar dacă nu păţiseră nimic copiii ei, însemna că în pericol se afla unul din fiii regelui, iar asta l-ar fi putut afecta pe soţul ei, fiindcă familia regală se afla pe teritoriul guvernatorului Han – care, în calitate de gazdă şi organizator al vânătorii, trebuia să se ocupe şi de siguranţa oaspeţilor.
  Aşa că doamna Guk-hwa, îngrijorată, coborî din palanchin şi se apropie de el.
  - Ce-i cu zarva asta?
Fiul lor cel mare, Seung-ja, alergă spre ei şi se închină în faţa regelui.
- Luminăţia-voastră, permiteţi-mi să raportez. Am găsit un copil mai sus de pârâu. Credem că e bolnav – pentru că tremură tare şi nu vorbeşte. Are o privire ciudată, e murdar, pare să fi stat în pădure zile întregi…
Ofiţerul Han Seung-jin se aruncă pe dată în genunchi.
- Luminăţia-voastră, nu puteţi permite ca un copil bolnav să se afle în preajma Prinţului moştenitor. Dacă e nebun? Sau turbat. Ştiţi bine că sănătatea Alteţei-sale este de cea mai mare importanţă. Daţi ordin să fie ucis copilul acela!
- Cum aşa? se înfioră prinţesa Jin-ju. Cum să ucidă un copil care nu a greşit cu nimic?! Mai bine să fie hrănit şi să îl vadă un medic! Cât despre Prinţul moştenitor… Copilul acela nu are de ce să fie ţinut în preajma Alteţei-sale.
Între timp, din urma lui Seung-ja veni în fugă şi prinţul Deok-shin.
- Luminăţia-voastră, îndrăznesc să mă alătur mătuşii mele şi să cer ca acest copil să primească îngrijiri…
Han Pak-shik apăru în spatele fratelui său, închinându-se adânc, la rândul lui.
- Luminăţia-voastră, acest copil nu numai că nu a greşit cu nimic, ci tocmai l-a salvat pe prinţul Deok-shin, care era pe punctul de a cădea într-o capcană de vânătoare. Fără îndoială că are un spirit nobil şi bun – ar fi păcat să piară. Cu siguranţă a trecut prin vreo încercare cumplită, altfel nu s-ar găsi în această stare jalnică.
- Cum? Copilul acela te-a salvat, Deok-shin? E adevărat ce spune băiatul acesta?
- Da, Luminăţia-voastră. Tocmai îl găsisem – era ascuns sub un prag de pământ, cu hainele zdrenţuite şi jilave, tremurând, cu privirea în gol… L-am întrebat cine e, cum îl cheamă – şi nu ne-a răspuns. Nu părea să ne audă. Atunci Alteţa-sa Prinţul moştenitor a chemat gărzile, iar eu am zis că vin să întreb ce să facem cu el… Însă – grăbit fiind – nu mă uitam pe unde merg. M-am pomenit deodată trântit la pământ: copilul ţâşnise brusc de unde stătea şi… În prima clipă nu am înţeles ce se întâmplase, iar gărzile l-au înconjurat pe dată, gata să-l străpungă cu suliţele. Atunci Pak-shik a observat că fusesem la un pas de a călca într-o capcană. Aşa că acum îi datorez viaţa mea acelui copil, Luminăţia-voastră – şi de aceea vă rog să ordonaţi să i se acorde îngrijiri!
- Aduceţi copilul aici! le porunci regele gărzilor. Prinţul moştenitor poate să se adăpostească în palanchin… dacă se teme de boli.
Soldaţii se înfăţişară imediat, împingându-l înainte pe micuţul Mae-ja, care – ud, murdar şi mort de foame – privea îngrozit mulţimea aceea de oameni strânşi în jurul lui.
- În genunchi! îi tună în urechi glasul unui soldat care îl împinse la picioarele regelui.
Luminăţia-sa se uită la chipul palid al copilului, încercând să-şi dea seama dacă e idiot sau nebun. Dar privind ochii aceia măriţi de spaimă, de nuanţa caldă a mierii – ochi ciudaţi, cu colţurile foarte ridicate în sus, umbriţi de gene lungi, negre, acum încărcate de rouă – sau de lacrimi -, se simţi cuprins de o emoţie neobişnuită şi întrebă cu voce blândă:
- Cum te numeşti, copile? Cine sunt părinţii tăi?
Mae-ja îl privea pierdut. Buzele îi tremurau, însă nu reuşea să scoată niciun sunet.
- Vorbeşte, nenorocitule! îl înghionti soldatul. Răspunde Luminăţiei-sale!
Atunci regele făcu un gest scurt cu mâna, iar soldatul se îndepărtă.
Mae-ja nu mai fusese niciodată supus unor astfel de autorităţi: nici celei dure, exercitate de gărzi, nici celei binevoitoare pe care i-o arăta regele. Ambele constituiau o nouă presiune asupra lui – şi izbucni în plâns.
O doamnă frumoasă dădu să vină să îl mângâie, dar regele o opri.
Mae-ja era copleşit, îngrozit – oare aceştia erau oamenii care i-ar fi ucis pe Cheong-so şi pe bunica dacă ar fi aflat secretul? Trebuia să fie curajos şi să nu-i pună în primejdie – trebuia să se prefacă, să mintă pentru binele lor – dar îi era atât de greu să vorbească! Gura nu îl asculta deloc!
- Haide, băiete, spune-ne cum te cheamă! repetă regele. Gărzi, porniţi prin regiune şi faceţi cercetări din casă în casă – aflaţi al cui este acest copil!
În clipa aceea Mae-ja împietri de groază. Nu putea să-i lase pe oamenii aceia răi să dea de Cheong-so! Oricum, bunica spusese că el nu era cu adevărat nepotul ei, ceea ce însemna că nu era nici copilul lui Cheong-so… Era singur pe lume.
- Eu… nu am părinţi… - se pomeni bâiguind.
- Ah… Vorbeşte… - se auzi un oftat de uşurare de undeva, din grămada aceea de oameni.
- Eşti orfan? Unde locuieşti? urmă regele.
- Eu… nu… Nu mai am pe nimeni… şi… nu mai am… unde locui…
- Sărăcuţul… A rămas pe drumuri… Cine ştie de câtă vreme umblă aşa, fără căpătâi? Trebuie să fie foarte flămând… şi speriat… - o auzi pe doamna cea drăguţă.
Regele le făcu semn soldaţilor să se oprească, după care mai întrebă o dată:
- Care e numele tău, copile?
- Mae-ja…
- Mae-ja… şi atât?
Copilul se temea să-şi spună şi numele de familie, dar se gândi că, la urma urmei, Kim era un nume foarte răspândit.
- Kim Mae-ja…
- Ei bine, Kim Mae-ja, vei merge cu servitoarele şi vei primi de mâncare. De îndată ce vom ajunge în fort, vei face o baie caldă şi ţi se vor da haine noi. Ai înţeles?
Mae-ja înclină din cap în semn de mulţumire. Nu prea ştia cum să se poarte faţă de domnul acela de care ascultau toţi fără să crâcnească.
Alaiul regal se puse din nou în mişcare, îndreptându-se spre fort.
De îndată ce ajunseră se întinseră mese bogate, însă prinţesa Jin-ju nu părea să aibă prea multă poftă de mâncare. Era preocupată – iar după masă, când mai toată lumea se ducea să se odihnească, ceru să fie primită în audienţă de fratele ei.
- Luminăţia-ta, ce ai de gând cu copilul acela orfan? Trebuie să-l răsplăteşti pentru că l-a salvat pe Deok-shin. Consideri oare că un rând de haine, o baie şi o masă sunt de-ajuns? Gândeşte-te că nu are pe nimeni! Ce-o să se întâmple cu el?
- Linişteşte-te, Jin-ju. Voi avea grijă de el.
- În ce fel?... M-am gândit… Nu ai putea să mi-l dai mie să-l cresc ca pe copilul meu? Simt că Cerurile mi l-au trimis în locul celor pe care i-am pierdut. Milostiveşte-te şi lasă-mi-l…
- Dar te-ai gândit ce va spune ministrul Kang? Nu cred că ar fi la fel de încântat ca tine să crească un copil cules de pe drumuri. Pe lângă asta, nu uita că eşti prinţesă, iar dacă ai adopta acest copil, ar însemna să-l introduci în familia regală – nu ar avea drepturi la tron, dar ar stârni ura prinţilor de sânge. Ar fi un gest egoist şi crud. Eu… am vorbit cu guvernatorul Han şi am căutat împreună o soluţie – pentru binele tuturor.
- Ce soluţie?
- Vreau să îl pun pe Deok-shin la adăpost de intrigile de la Palat, iar Han Jang-ja a fost de acord să mă ajute. Deok-shin va rămâne aici şi va fi crescut împreună cu copiii Han. Micul Mae-ja va sta şi el în fort, i se va asigura o educaţie aleasă şi instructaj militar pentru a deveni garda de corp a lui Deok-shin.
- Dar asta înseamnă că… îl aşteaptă o viaţă supusă pericolelor!
- Nu mai mult decât dacă ar fi urmat destinul pe care te grăbeai să i-l hărăzeşti tu. Măcar aici va învăţa să se şi apere. Iar… dacă vrei, poţi rămâne şi tu aici. Ştiu că îl iubeşti pe Deok-shin. Nu cred că soţul tău îţi va simţi prea tare lipsa. Aşa că sunt convins că vei aprecia cum trebuie şansa de a sta departe de Palat şi de a te bucura în continuare de compania lui Guk-hwa.
- O, mulţumesc! Nespusă e mărinimia Luminăţiei-tale!


            Kim Cheong-so, izolat în coliba lui, nu aflase ce i se întâmplase lui Mae-ja. El nu ştia decât că micuţul a dispărut şi i se rupea inima la gândul că erau mici speranţe să mai fie în viaţă. Iar bătrâna Go se văicărea zi şi noapte şi-şi smulgea părul de supărare că a pricinuit sfârşitul copilului pe care timp de zece ani îl crescuse cu dăruire.
La o săptămână de la fuga lui Mae-ja, Cheong-so ieşi să vândă nişte blănuri în cel mai apropiat sat.
Îşi lăsă căruciorul lângă taraba unui cunoscut şi bătu la poarta casei curtezanelor. Îi deschise un servitor care, măsurându-l din cap până-n picioare, crezu că umblă cu cerşitul şi dădu să-i trântească poarta-n nas.
- O clipă! Am ceva de vorbit cu curtezana Eum-mi!
- Eum-mi?! se holbă omul la el.
- Da! Vă rog să-i spuneţi că o caută Kim Cheong-so, vânătorul regal. Dacă e nevoie de bani, am cu ce să plătesc. Am adus la vânzare nişte blănuri frumoase…
- Blănuri? Hm… Dacă ai cu ce plăti, fireşte că o să te las să intri, numai că… va trebui să-ţi cheltuieşti banii cu altă fată – sunt câteva tinere şi frumoase… Ce zici? O chem pe stăpână ca să discutaţi preţul?
- Dar eu nu vreau să… Am nevoie să vorbesc neapărat cu Eum-mi!
- Îmi pare rău, dar Eum-mi nu mai e aici de aproape un an!
- Cum aşa? Ce s-a întâmplat cu ea?
- Dacă vrei să afli, n-ai putea să-ţi împarţi bănuţii cu umilul dumitale servitor?
- Încă n-am vândut blănurile, dar pot să-ţi dau să alegi…
- Hm… Să zicem că-mi convine şi aşa…
- Atunci spune mai repede! Ce-i cu ea? Nădăjduiesc că nu a murit!
- Ei bine, îmi stă în puteri să te liniştesc: nu a murit. Sau cel puţin… ultima dată când am văzut-o era bine.
- Dar unde şi când ai văzut-o?
- Aaa… Observ că ceri cam multe amănunte… Va trebui să mă umpli de blănuri…
- Bine, bine… Numai spune odată!
- Păi… a fost cumpărată.
- Cum? De cine?
- Eh… Asta nu mai ştiu exact… O fi fost un negustor bogat? Sau… un nobil?... Nu mai ţin minte.
- Haide, împrospătează-ţi memoria şi mai alege-ţi ceva…
- Ce să fac… Nu-mi amintesc şi pace! N-ai decât să-mi dai toată marfa, că tot n-am ce să-ţi mai zic… Însă… aş putea să mă interesez… Dacă faci rost şi de niscaiva bănuţi…, stăpâna trebuie să ştie!
- Când să mă întorc? N-am unde rămâne peste noapte… Se poate în câteva ceasuri?
- He, he… Aşa de curând?! Mă tem că o fi ocupată, pricepi mata… Mai bine lasă-mă câteva zile… Caută-mă peste vreo săptămână!
- Dar trebuie neapărat să dau de ea cât mai repede! E foarte important să o găsesc şi să-i vorbesc!
- Hm… Să presupunem că aflu unde e şi-ţi spun… Ce-ai să faci? Crezi că stăpânul ei o s-o lase să iasă ca să vorbeşti cu ea?
- O să mă descurc eu… Voi găsi o cale.
- Fie. Însă… dacă intri cumva în vreo încurcătură din cauza asta, sper că n-ai să pomeneşti de mine – şi să mă bagi în vreun bucluc!
- Stai fără griji – nu vreau să fac necazuri nimănui! Şi-aşa am destule pe cap… Deci… când să vin?
- Dacă o săptămână e prea mult…, ce-ai zice de… trei zile?
- S-a făcut: peste trei zile voi fi aici. Cu banii. Câţi să aduc?
- Nu ştiu încă. Trebuie mai întâi să văd cât de valoroasă e informaţia… După cât de greu îmi va fi să o obţin. E posibil să fie nevoie să plătesc, la rândul meu, pe cineva… Pricepi? Ar fi bine să aduci cât mai mulţi. Ne-am înţeles?
- Ne-am înţeles. 



Ministrul Choi privi cerul galben, parcă sfâşiat de nori lungi ca nişte panglici desfăşurate pe un val de mătase. Apoi îşi urmă drumul spre odăile doamnelor de la bucătăria regală.
Prima Doamnă, încordată dar cu zâmbetul pe buze, ca de obicei, îl întâmpină şi le ceru însoţitoarelor să îi lase singuri.
- Am primit mesajul tău – zise Choi Saeng-gak. De ce eşti nervoasă, surioară? Credeam că ai să stai liniştită cât familia regală e plecată. Sau… nu ai încredere în doamnele pe care le-ai trimis să gătească în fort? Te temi pentru siguranţa Luminăţiei-sale cumva?
- Mai degrabă m-aş teme pentru propria noastră siguranţă… dacă ar păţi ceva vreun membru al familiei regale. Deşi… vina ar putea cădea şi asupra bucătarilor familiei Han…
- Pui ceva la cale şi nu mi-ai spus?
- E doar o idee… Dar ar putea fi lesne dusă la îndeplinire dacă m-aş hotărî…
- Sper că n-ai să acţionezi fără consimţământul meu… Despre ce e vorba?
- M-am gândit că această călătorie ar fi ocazia perfectă ca Luminăţia-sa să îşi piardă încrederea în familia Han, lăsându-ne cale liberă ca să ne consolidăm poziţia la Curte… Trebuie să-i devenim indispensabili Luminăţiei-sale.
- Şi cum ai de gând să faci asta?
Doamna Choi nu răspunse imediat. Fratele ei bătu cu mâna în masă, nerăbdător.
- Ha-neul, dacă preferi să taci, mai bine nu mă chemai!
Ea îşi plecă ochii negri – deşi nu exista nici urmă de sfială în acest gest, iar ministrul ştia asta prea bine.
- După cum am mai zis, bucătarii familiei Han s-ar putea face vinovaţi de nereguli grave… De exemplu…, ar putea “scăpa” în mâncare ceva… otrăvitor. Iar doamnele mele ar putea “descoperi” greşeala… cu doar câteva clipe înainte ca aceasta să devină… fatală – salvând astfel viaţa Luminăţiei-sale… Şi pe a întregii familii regale.
- Mda… Nu e rea ideea, însă e nevoie de o precizie extraordinară. Ai pe cineva de încredere – şi care să fie în stare să ducă o sarcină atât de grea la bun sfârşit?
- Da, am o fată cu… aptitudini ieşite din comun. …Aş putea să o trimit chiar acum.
- Totuşi… Din câte văd…, nu te încumeţi?
- Cum de întrebi aşa ceva? Credeam că mă cunoşti destul de bine, Saeng-gak.
- Întreb pentru că te-am găsit nervoasă…
- Aaa… Ai confundat nervii cu ciuda?!
- Ciudă?! La ce te referi?
- La faptul că sunt toţi plecaţi şi am rămas să gătesc doar pentru afurisitele de concubine – care, considerându-se importante, îşi permit să mai şi aibă pretenţii la mâncare!
- Ah… Asta era… Concubinele…
- Întocmai! Cum îndrăznesc să se creadă mai presus decât mine?! Nu sunt decât nişte amărâte, nişte jucării frumos decorate pentru plăcerea regelui! Unele sunt de-a dreptul culese de pe drumuri… Iar eu, o doamnă din familia Choi, să trebuiască să mă plec înaintea lor?!
- Ooo, cât pari de revoltată! Să-ţi amintesc, Ha-neul, că în urmă cu câţiva ani nu-ţi doreai nimc altceva decât ca Luminăţia-sa să pună ochii pe tine şi să te aleagă drept concubină?!
Doamna Choi păli şi îşi muşcă buzele până la sânge. Dar fratele ei continuă:
- Nu am înţeles niciodată prostia aceea. Mereu ai fost cea mai deşteaptă dintre noi, însă atunci nu te mai recunoşteam! Pesemne… erai îndrăgostită? Ori poate sperai la ceva mai mult decât statutul de concubină?! Sperai cumva că vei ajunge regină?!
- Taci!
- Nu, n-am să tac. Dimpotrivă, trebuie să ajung la scopul vizitei mele de azi. Doar nu credeai că am venit doar pentru că mi-ai trimis acel mesaj…
- Atunci… înseamnă că s-a întâmplat ceva important?
- Încă nu. Dar… ar fi cazul să fim precauţi. Şi, oricât m-ai urî pentru asta, o să-ţi amintesc de greşelile pe care le-ai făcut acum unsprezece ani, când ai fost la un pas de a ne condamna pe toţi la moarte! Ştii despre ce vorbesc, nu-i aşa? La ideea “strălucită” de a o otrăvi pe concubina Kim Mun-hwa – pentru că, fiind favorita Luminăţiei-sale, îţi stătea în cale! Dacă ea ar fi acceptat controlul medical, s-ar fi descoperit totul şi ai fi fost pierdută! Şi restul familiei noastre – odată cu tine!
- Nici măcar nu a insinuat nimeni la vremea aceea că ar fi fost otrăvită…
- Nu, pentru că celelalte concubine s-au temut să nu fie însărcinată – şi astfel au răspândit un zvon care era atât de credibil încât… Dar uit de la ce am pornit: am venit de fapt să discutăm despre Saeng-geom. Am fost până de curând liniştit la gândul că o are în puterea lui pe femeia aceea şi că astfel ea nu va ieşi niciodată din nou la lumină… şi nu va spune adevărul. Însă… se pare că fratelui nostru i s-au cam aprins călcâiele după ea – ceea ce nu e bine deloc: va deveni vulnerabil. Ca să nu mai vorbim despre faptul că… e plin de scrupule. Pentru el onoarea e lucrul cel mai important. Mă întreb… ce ar conta mai mult pentru el: onoarea familiei Choi sau… ideea de onoare, în general?
- Saeng-geom nu trebuie să afle niciodată ce am făcut!
- Fireşte… Am motive să cred că deocamdată nu a aflat. Totuşi… atâta vreme cât femeia aceea e în preajma lui, suntem în pericol. Aşa că trebuie să luăm măsuri. Mai exact… tu trebuie să iei măsuri!
- Eu?
- Da. Asumă-ţi greşeala până la capăt şi încheie ce ai început atunci: omoar-o! Şi… fă-o astfel încât Saeng-geom să nu bănuiască nimic. Atâta-ţi spun.